luni, 17 decembrie 2007

Cum am învăţat poezia “Sergentul”


Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.


Atunci, tata a început să recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.

Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea « Sfântul Gheorghe» , ş-a « României Stea ». “. Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.

După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.

Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.

Nu de mult, am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii, învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.

Publicată în Tribuna învăţământului din august 2002

Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial, 1941-1945


AUTOBIOGRAFIA scrisă în 20 decembrie 1949


M-am născut în comuna Săcel, jud. Maramureş, în anul 1913, luna septembrie, în 20. sunt fiu de ţăran mijlocaş. Tata, Vasile de 72 de ani, agricultor, domiciliat în Săcel. Mama, Maria, de 64 de ani, casnică. Averea părinţilor a fost de circa 10 ha de pământ.

La părinţi am fost 8 copii. Trei au murit în timpul războiului. De la primul, Toader, care a fost executat de hitlerişti, au rămas 4 copii minori. De la Vasile, mort în Cluj, a rămas o fetiţă. Gheorghe, necăsătorit, a căzut în luptele contra hitleriştilor la Târgu Mureş, în septembrie 1944, fiind încorporat în Centrul de Instrucţie Făgăraş.

Ceilalţi fraţi sunt următorii:

- Maria Moţiu de 41 de ani, învăţătoare în Vişeu de Sus,

- Ileana Mogagea de 40 de ani, casnică în Săcel,

- Ioana, de 28 de ani, soră de ocrotire, Borşa –Maramureş,

- Ştefan, de 25 de ani, secretar Comit. Provizoriu. Strâmtura-Maramureş.

Sunt căsătorit cu Maria Badea, învăţătoare. Am o fetiţă de 2 luni, cu numele Maria.

Şcoala primară am făcut-o în Săcel, între anii 1921 şi 1925.

Şcoala Normală am făcut-o la Sighet între 1925 şi 1932.

În 1932/33 am fost şomer, stând la părinţi. În sept.1933 am intrat ca învăţător suplinitor la Şcoala de aplicaţie unde am rămas până în noiembrie 1934 când m-am încorporat.

Stagiul militar l-am făcut la Şcoala de ofiţeri de rezervă din Ploieşti din nov 1934 până în nov. 1935.

În 1935 nov. 15 am fost numit învăţător în comuna Vişeu de Jos Maramureş, unde am rămas până în august 1940. La acea dată, fiind concentrat la Batalionul 9 vânători de munte, m-am refugiat în jud.. Hunedoara, apoi fiind desconcentrat la 16 nov.1940 şi utilizat la şcoala primară din comuna Dud jud. Arad.

La Dud am stat până în martie 1941 când am fost din nou concentrat la Batalionul 9 vânători de munte în Vulcan-Hunedoara. În iunie am fost trimis cu unitatea în Moldova Eram sublocotenent în rezervă şi comandam un pluton de puşcaşi. Am luat parte la războiul antisovietic participând la luptele de la Rucşin-Hotin, Capustiani, Verhovka şi Malaja Belozerka din iunie până în septembrie 1941. La 26 septembrie am fost rănit la cap şi evacuat la Spitalul din Chişinău, unde m-am vindecat după o lună. În luptele din U.R.S.S. am fost decorat cu Ordinul „Coroana României” clasa a V-a în urma luptelor de la Verhovka pentru „curaj în luptă”.

Întors în ţară, am fost desconcentrat în luna decembrie şi concentrat din nou în ianuarie 1942. Fiind avansat locotenent în rezervă, am fost lăsat în misiunea de a instrui recruţii contingentului 1944. În acest timp, am stat la Vulcan până în iulie, în Deva până în octombrie, la Plaiul Cosminului până în martie 1943, apoi din nou în Vulcan până în aprilie 1944 când am fost trimis pe frontul de la Iaşi. Atunci, cu gradul de locotenent, comandam compania 1. La 22 august am luat parte la lupte de la Ciurea, apoi m-am întors în P.S.

În 11 septembrie mă găseam în luptă pe frontul antihitlerist comandând compania a III-a. Am luat parte pe acest front la luptele de la Vidolm, Buru, Surduc, Hojdate, Stolna, Gilău şi Haiduhadhaz în Ungaria. Am fost decorat cu Ordinul „Steaua României” clasa a V-a pentru „curaj şi spirit de abnegaţie” în cucerirea Gilăului. La 26 oct. 1944 am fost rănit grav la cap, mâini şi piciorul drept. Evacuat, m-am vindecat în spitalul din Sibiu, unde am stat până în martie 1945.

Reîntors la P.S. în Vulcan, am rămas acolo până la 16 mai 1945, când am fost desconcentrat. În iunie m-am întors în Dud, jud. Arad. La 1 septembrie 1945 m-am transferat la şcoala primară din comuna Săcel unde am rămas până în prezent, deţinând funcţia de învăţător director.

În timpul rebeliunii din 1941, nu am luat parte la nici o mişcare. În războiul antisovietic, fiind mai mult pe linia întâi, nu am avut contact cu populaţia civilă.

Despre activitatea mea pot da relaţii:

Din şcoala primară: Dologa Ion, Săcel şi Grad Ştefan, Săcel.

Din şcoala normală: Ruja Alexandru, inspector şcolar Sighet şi Mureşan Alexandru de la securitate Sighet.

Din timpul concentrărilor:Tabuc Bela învăţător Sighet, Liheţ Gheorghe învăţător Strâmtura, Vancea Toader inspector şcolar Sighet.

Din timpul stagiului la Vişeu de Jos, orice membru din organizaţia de bază. Din Dud-Arad: Ilarie Pavel director şcolar.

Înainte de 1944 nu am făcut politică. Nu am fost înscris în nici un partid politic. La alegerile din 1937 am votat cu liberalii, pe care îi simpatizam dintre ceilalţi.

În 30 ianuarie 1946 m-am înscris în P.S.D. trecând în P.M.R. în 1948. Am activat pe linie de partid la alegerile din 1946, când am fost secretarul secţiei Poiana Borşa şi în 1948 ca preşedinte de secţie Şieu. Pe linie sindicală, sunt preşedintele secţiei sindicale a salariaţilor din învăţământ Iza.

Pe teren cultural, activând în Căminul cultural, am căutat să imprim linia partidului, ca şi în şcoală, în mersul ascendent spre socialism.

Săcel, 20 decembrie 1949

semnătura

PORTRETE DE DASCĂLI MARAMUREŞENI


Autorului care va scrie istoria învăţământului din Maramureş îi propune să nu uite numele unui dascăl de excepţie: Dumitru Grad.

S-a născut în 20 septembrie 1913, localitatea Săcel de pe Valea Izei. A fost al 6-lea dintre cei 12 copii ai familiei Vasile şi Maria Grad, ţărani cu stare materială mijlocie. Amândoi părinţii erau ştiutori de carte. Tatăl citea nu numai Gromovnicul, calendar pe o sută de ani, ci şi gazetele ce apăreau la Blaj.

Dumitru se prezintă la şcoala din sat în toamna anului 1921. Învăţători nu erau. Locul lor era suplinit de un singur om: Protopopul Ion Tarţia.

Proaspătul elev avea în trăistuţă un abecedar vechi, o tăbliţă şi condei de piatră, o cârpă de şters şi merinde: prune şi pere uscate, pâine de mălai şi sâmburi de harbuz.

Spre surprinderea protopopului, micul şcolar a citit cursiv din abecedar şi dintr-un manual de clasa a III-a.

Mulţumit, respectabilul cleric l-a aşezat în bancă între elevii de clasa a II-a.

După puţină vreme, protopopul Ioan Tarţia a părăsit şcoala fiind ales senator.

La catedră s-a instalat cantorul.

În anul ce a urmat, au apărut învăţători tineri. Erau elevi din ultimul an, de la Şcolile Normale, trimişi de Ministerul Învăţământului în provinciile alpine.

Fiind elev silitor cu rezultate bune la învăţătură, în anul 1925, Dumitru Grad e trimis la Şcoala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. Era îmbrăcat ţărăneşte, iar pe cap avea o pălărie de păr, care aparţinea tatălui său.

Reuşind la examenul de admitere, s-a aşternut pe muncă. Avea multe lacune, dar, an de an, le-a eliminat. Începând cu clasa a IV-a, s-a plasat în fruntea colegilor, loc pe care l-a păstrat detaşat, până la sfârşitul anilor de studiu.

La examenul de diplomă a obţinut media 9,88, în vreme ce colegii săi, elevi buni, nu s-au ridicat până la 9. Faptul acesta o fost revelat elogios de presa locală. Toţi profesorii l-au notat cu 10, afară de Aurel Micu, maistru de lucru manual, slab pe plan profesional, dar bătăuş fără pereche; toţi elevii îi cunoşteau cârja.

După bucuria reuşitei la examen, a urmat supărarea aşteptării. În învăţământ nu erau posturi libere. Numărul absolvenţilor şomeri depăşea 6.000. Ce putea să facă premiantul Dumitru Grad ?

S-a întors la Săcel, la părinţi. Nu era singur. Tot şomeră era şi sora sa, absolventă de Şcoală Normală.

Profesorul Vasile Pop, directorul Şcolii Normale din Sighet, aflând situaţia fostului elev, l-a angajat bibliotecar.

În toamna acelui an -1933- acest eminent pedagog şi umanist, a înfiinţat, pe lângă Şcoala de Aplicaţie, clasa a V-a. Dumitru Grad a fost angajat să conducă noua clasă, primind un salariu de 1.500de lei, de la Comitetul Şcolar.

A urmat stagiul militar, la Şcoala de Ofiţeri de rezervă din Ploieşti. După un an, reuşind la examenul de absolvire s-a întors acasă şi a fost numit învăţător la şcoala din Vişeu de Jos.

Cu ce zestre s-a prezentat la post?

Pe plan material: un geamantan vechi, de nuiele confecţionat de el în orele de lucru manual de la Şcoala Normală.
Pe plan intelectual: o inteligenţă sclipitoare, gândire logică, imaginaţie bogată, memorie fidelă şi cuprinzătoare putere de analiză şi sinteză, de asociere şi disociere, voinţă neclintită, pregătire profesională excepţională şi cu un entuziasm viguros, tineresc.


Una din primele sale preocupări a fost problema cunoaşterii elevilor. În acest scop lucrările francezilor Binet-Simion şi setul de teste colective elaborate de psihologii de la Universitatea din Cluj, sub conducerea profesorului Fl. Ştefănescu-Goangă i-a fost de un mare folos.

În clasă a predat, cu entuziasm nesecat, lecţii intuitive interesante, clare şi convingătoare, ţinând seamă întotdeauna de capacitatea de înţelegere a elevilor.

Principiile de învăţământ le-a aplicat în mod creator, utilizând constant propria sa experienţă didactică şi metodică.

N-a fost instructor, în sensul cazon al cuvântului, ci misionar, adică un dascăl care ştie să facă precis joncţiunea dintre instrucţie şi educaţie. Elevii l-au iubit fără rezerve.

Dumitru Grad a fost un inventator complet. S-a priceput şi a manifestat interes pentru toate materiile de învăţământ, lucru foarte rar întâlnit.

Nici în activităţile extraşcolare n-a căutat un loc călduţ. S-a plasat unde a fost cel mai greu.

A condus, de asemenea, şi centrul de instrucţie premilitară, obţinând rezultate deosebite.

A urmat avalanşa ordinelor de chemare în armată.

In 1939, activitatea a fost întreruptă .Au rămas fără animator: corul, pepiniera, biblioteca, elevii, premilitarii, etc. Paranoicul Hitler a dat foc Europei. Nouă ni s-a răpit Basarabia şi Bucovina de Nord, apoi o parte însemnată din Ardeal.

In anul 1940, Dumitru Grad a trecut Gutâiul, înşiruindu-se în rândurile refugiaţilor de la căminele lor.

A fost bine primit în comuna Dud din judeţul Arad. După câteva luni, a primit ordin de chemare la Batalionul 9 Vânători de Munte.

Din garnizoana Vulcan, această unitate a fost dislocată în Moldova, unde a prins-o războiul antisovietic.

Botezul focului s-a produs la Noua Suliţă. Prutul a fost trecut prin vad, iar Nistrul pe pod de pontoane.

În luptele grele de la Capuştiani şi Vierhofca sublocotenentul Dumitru Grad a dat dovadă de pricepere, spirit de sacrificiu şi eroism. Pentru faptele sale de arme, a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" cu spadă şi panglică de virtute militară, în gradul de cavaler.

In luptele înverşunate de la Malaja Belozerka din 26 septembrie 1941 a fost grav rănit la cap. L-a salvat de la moarte singură casca. A urmat spitalizarea, convalescenţa şi desconcentrarea.

La noul post din satul Burda, comuna Budureasa judeţul Bihor, abia a intrat în a doua săptămână când primeşte un nou ordin de chemare. Locotenentul în rezervă Dumitru Grad a primit sarcina de instructor în zona Cernăuţi. S-a ocupat de instruirea tinerilor din zona Cernăuţi, având în vedere că tinerii din Basarabia şi Bucovina de Nord rămăseseră neinstruiţi. După parcurgerea unei ierni grele, 1942 / 1943, s-a reîntors în garnizoana Vulcan.

Noile contigente de recruţi încorporaţi erau lipsiţi de echipament decent. Erau încălţaţi cu opinci din piele de porc. După bătălia de Stalingrad, trupele sovietice au continuat înaintarea spre vest. În primăvara anului 1944 primele lor elemente ajung pe teritoriul României.

Locotenentul Dumitru Grad, acum comandant de companie, ajunge din nou pe front. Locotenent-colonelul Constantin Constantin, comandantul unităţii, este făcut prizonier. Batalionul s-a retras spre sud, fiind îndrumat spre garnizoana de pace, la Vulcan.

Abia ajuns la Vulcan, locotenentului Dumitru Grad i se încredinţează comanda companiei a doua din Batalionul 9 reorganizat şi în zilele următoare se va afla în lupte pe Valea Arieşului, în Apuseni. După lupte înverşunate, inamicul este respins şi-apoi pus pe fugă de la Lunca Arieşului, Vidolm, Făgetul Ierii, Băişoara, Dealul Sasului şi Kisster. In noaptea de 10-11 octombrie, compania a 2-a are misiunea sa înspre Gilău. Prin lupte la grenadă, la baionetă şi corp la corp, inamicul este azvârlit la nord de Someş, după ce unul dintre comandanţi este făcut prizonier. În cursul dimineţii, Someşul este asaltat prin vad. Podul este aruncat în aer. Cad morţi şi răniţi din ambele tabere. Inamicul îşi abandonează morţii şi răniţii. Compania a 2-a face numeroşi prizonieri în timp ce mulţi încearcă să se salveze cu fuga spre Aghireş. In câteva zile, Vânătorii de Munte din divizia a 2-a ajung pe teritoriul Ungariei, alături de cei ce au luptat la Beiuş, Oradea şi Debreţin. În luptele duse la nord de Hajduhadhaz pentru zdrobirea rezistenţei inamice, locotenentul Dumitru Grad este rănit grav la piciorul drept, braţul şi antebraţul stâng şi la faţă. Va putea fi evacuat după mai bine de patru luni. Tratat la spitalul din Sibiu, se întoarce la unitate în luna martie.

Pentru faptele de arme săvârşite în luptele din Transilvania şi Ungaria a fost citat prin ordin de zi pe U.M. şi decorat cu „ Ordinul Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară şi Frunze de Stejar”.

La 10 mai, este avansat căpitan în rezervă, iar la 16 mai este lăsat la vatră. În prezent, veteranul de război Dumitru Grad are grad de maior în rezervă. A fost cel mai bine apreciat dintre toţi ofiţerii de rezervă din Batalionul 9 Vânători de Munte. Afirm acest lucru deoarece sunt în plină cunoştinţă ce cauză, făcând parte şi eu din acestă unitate.

În această lună mai, când florile răspândesc în aer un miros splendid, Dumitru Grad ajunge în satul său. Tot atunci se reîntoarce din refugiu şi sora lui. Fratele Gheorghe a căzut eroic la Oarba de Mureş. Alt frate – cel mai mare, Toader – rămas acasă, a fost ridicat de la coasă şi împuşcat în locul numit Dosul Tăului la Vişeu de Sus împreună cu alţi 10 români, pe motiv că ar fi avut relaţii cu partizanii. După acesta, au rămas 6 copii orfani. Tatǎl lui Dumitru Grad, cunoscut sub numele de Vasile a lui Toderaş din Săcel, în vârstă de 67 ani a fost ridicat de hortyşti şi închis împreună cu mulţi alţi români în lagărul de Slatina, pentru că “avea copii în România”.

Statornicit în satul natal Dumitru Grad a reînceput munca didactică şi culturală. Lucru important, entuziasmul său era nealterat.

Fiind directorul şcolii, a avut de rezolvat numeroase probleme. Cea mai dificilă a fost lipsa de cadre didactice. A recurs la suplinitori, mai ales fete, absolvente de gimnaziu şi şcoli profesionale.

El a luat clasa I, fiind cea mai numeroasă şi cea mai dificilă. Cu această, clasă a experimentat noua metodă globală Doctor Florica Bagdasar. Ştiind să valorifice părţile bune ale acestei metode a reuşit să obţină rezultate remarcabile.

În ţară, experimentul a dat greş. S-au găsit puţini dascăli de talia Grad, şi s-a abandonat.

O luptă dârză a purtat cu sărăcia părinţilor elevilor. De asemenea, alfabetizarea a constituit o problemă care nu suferea amânare. În preajma încheierii anului şcolar 1949-1950, Dumitru Grad a primit ordinul să ia în primire postul de inspector al plasei Iza, cu sediu în Dragomireşti. După câteva luni, a fost transferat la Vişeu de Sus, odată cu reforma administrativă. Atunci, situaţia era şi mai grea. Peste 3500 de copii erau neşcolarizaţi. Numeroase cătune de pe văile din: Borşa, Poienile de sub Munte şi Crasna nu aveau nici localuri, nici învăţători.

Se cereau măsuri urgente. S-au înfiinţat internate, s-au închiriat localuri de şcoală şi s-au numit învăţători suplinitori. Unde erau localuri ruinate sau devastate, au fost reparate şi amenajate. Suplinitorii nu aveau stabilitate şi din cauza salarizării.

Îmbolnăvindu-se, Dumitru Grad a trecut la Şcoala Numărul 1. Puţină vreme a avut o brumă de linişte.

În 1952 s-a înfiinţat Liceul din Vişeu de Sus. Dar cine să îl organizeze, cine să îl pună în stare de funcţionare? Dumitru Grad… Era greu. Din 30 de cadre didactice numai una era cu studii superioare.

Activitatea grea de pionierat, s-a dovedit epuizantă. Dumitru Grad s-a pomenit din nou în concediu medical. A ajuns la Cluj la Clinica de Ftiziologie. După tratament, a fost silit să se pensioneze de boală. A fǎcut acest lucru, dar a continuat activitatea în calitate de contabil al liceului. Tenace cum îl ştim, a rezolvat o sumedenie de probleme, mai ales de ordin gospodăresc şi administrativ.

Renunţând la pensia de gradul III, a fost numit director al Casei de cultură, pe data de 1 iulie 1959. Sub îndrumarea sa, activitatea tuturor formaţiunilor cultural-artistice s-a intensificat şi s-a extins pe o arie mai mare. Succint amintim: teatru, brigada ştiinţifică, corul, conferinţele, ansamblul folcloric etc. Se cuvine să notăm un lucru demn de lăudă: corul a obţinut diverse premii în concursuri pe ţară, iar ansamblul folcloric a fost distins cu premiul I pe ţară.

Dumitru Grad a condus casa de cultură timp de 8 ani. În tot acest timp s-a plasat între fruntaşii din judeţ.

În 1967, a luat fiinţă la Vişeu de Sus, Şcoala Ajutătoare pentru copii cu deficienţe senzoriale, fizice şi intelectuale. Dar cine să organizeze şi să conducă această unitate de învăţământ? Care ar fi omul cel mai potrivit? Dumitru Grad, priceput la toate.

A muncit şi aici enorm, dar a reuşit să pună şcoala în stare de funcţionare. Copiii cu deficienţe au găsit adăpost, hrană, lumină, jucării, căldură sufletească…

Conştient că în şcoala care pregăteşte copii cu diverse deficienţe în vederea integrării sociale, vor fi necesare mijloace şi metode diferite din cele din învăţământul de masă, Dumitru Grad a socotit necesară vizitarea în prealabil a şcolilor de profil din judeţ, însuşirea experienţei colegilor din aceste şcoli, participarea la cursuri de iniţiere sau perfecţionare pe plan central şi studierea unor lucrări moderne de specialitate.

Prezenţa unor copii cu deficienţe senzoriale, între care hipoacuzici, pe fondul cărora apar deficienţe de vorbire a creat necesitatea cabinetului logopedic. Existenţa unor deficienţe fizice sau motorii ca: cifoză, scolioză, lordoză, pareze, picior plat etc., a creat necesitatea sălii pentru gimnastică medicală şi corectarea acestor deficienţe. Deficienţele intelectuale, dar mai cu seamă tulburările de comportament, au dat mai multă bătaie de cap.

Cu eforturi susţinute de către întregul colectiv s-a reuşit crearea unor condiţii de viaţă decentă, elevii găsind mai ales căldura umană cu care erau înconjuraţi.

Despre contribuţia acestei şcoli la integrarea socială a copiilor cu deficienţe, cât şi la reducerea delincvenţei juvenile, nu trebuie să mai insist. După mai bine de 40 de ani de muncă închinată instruirii şi educării tinerelor generaţii, învăţătorul Dumitru Grad, îndeplinind condiţiile de vechime integrală şi limită de vârstă se pensionează la cerere la 1 mai 1974.

Afirmând că Dumitru Grad a fost un dascăl de vocaţie, nu greşesc, dar adevărul e mult mai cuprinzător. El ar fi putut fi tot atât de strălucit inginer, medic, avocat, economist, cercetător ştiinţific, aviator etc.

În istoria învăţământului maramureşean, rămâne un model de dăruire profesională şi patriotică.

Învăţător ION BERINDE

Am găsit aceste note ale fostului prieten al tatălui meu între dosarele pe care le-am luat din casa părinteasca, după ce ambii mei părinţi au trecut în veşnicie. Notele au fost scrise în 1992, după ce tatăl meu şi-a scris memoriile. Am aprobarea tatei să utilizez toate informaţiile pe care mi le-a lăsat, cum cred de cuviinţă.


Fragment din „Veteranii pe drumul onoarei”


Colonel ( r ) Nerone Lupaşcu scrie:

„Gilău, localitate situată la 15 km vest de Cluj-Napoca, Pe Someşul Cald, nume de care este legată amintirea zilei de 11 octombrie 1944, când batalioanele 8 şi 9 vânători de munte acţionând umăr la umăr, l-au eliberat, cu pierderi minime ( 45 de luptători, din care 4 morţi).*


În cursul nopţii de 10 spre 11 octombrie aceste două batalioane au reuşit să se apropie de liziera de sud a localităţii la distanţa de asalt. Subunităţile de front care urmau să atace de front erau compania 1 din Batalionul 8 vânători de munte, comandant căpitanul Romulus Sirca şi compania 2 din Batalionul 9 vânători de munte comandant locotenentul Dumitru Grad.

Spre ziuă, când luptătorii noştri aşteptau concentraţi la maximum semnalul de asalt, s-a auzit o mică pocnitură şi pe cer au apărut trei stele roşii. Racheta trasă de căpitanul Romulus Sirca era semnalul asaltului. Strigăte prelungite de „ura” au izbucnit din piepturile vânătorilor de munte şi după câteva minute zeci de grenade au explodat în şanţurile de luptă ale inamicului, apoi lupta corp la corp, aspră şi necruţătoare ( la baionetă ai noştri erau neîntrecuţi ), forma de luptă în care măiestria, curajul, puterea îşi spuneau cuvântul.

În scurt timp inamicul din prima linie a fost lichidat şi cele două batalioane au pătruns în localitate. Străzile au fost repartizate pe companii şi a început curăţirea, casă cu casă. Peste tot explodau grenade şi se auzeau rafale de pistol mitralieră.

În fruntea companiei sale, căpitanul Sirca înlătură rezistenţele inamice, reuşind să pună stăpânire pe primul pod peste Someşul Cald. Acolo a fost supus focului de arme automate inamice, instalate în crenelurile din zidul castelului din Gilău, cât şi al celui de artilerie grea şi aruncătoare.

Cu toate acestea, căpitanul Sirca nu s-a oprit şi cu avânt s-a îndreptat spre al doilea pod, dar în timp ce se apropia, podul a fost aruncat în aer, compania fiind nevoită să treacă prin apă.

Ici, acolo, câte un localnic mai curajos apărea din câte o şură sau pivniţă în care se ascunsese şi striga bucuros, « au venit ai noştri!». Când se lumină bine de ziuă, ultimele elemente inamice erau azvârlite la nord de sat.

În scurt timp horthyştii au contraatacat şi după aproape trei ore au fost respinşi.

Mai la est, batalioanele 16 şi 10 vânători de munte, atacând la fel de îndrăzneţ, au reuşit să respingă inamicul şi după ce au pus stăpânire pe şoseaua Gilău-Cluj, au împins elemente uşoare pe înălţimile de la nord de şosea.

Pentru eroismul cu care Batalionul 8 vânători de munte şi compania 2 din Batalionul 9 vânători de munte au luptat înainte de Gilău şi după, au fost citate prin ordin de zi **)de către generalul comandant al diviziei, ordin din care cităm:

« În luptele pentru eliberarea pământului sfânt al Transilvaniei(…), Divizia 2 munte a acţionat cu Batalionul 8 vânători de munte, comandat de locotenent-colonelul Nicolae Negoiţă, pe axul Cacova Ierii - Muntele Băişorii - Vârful Muntele Mare (cota 1827) - Piatra Groşilor(1757) - Vârful Dumitreasa (1640) - Piatra Căţelii(1435) – Festieşul (1241); curăţind până în seara zilei de 23 septembrie 1944 rezistenţele inamice de pe direcţia sa de înaintare, precum şi pe acelea de pe văile Someşului şi Ierii şi căzând în flancul inamicului de pe Dealul Plopilor şi Dealul Cărării a uşurat atacul Grupului 5 vânători de munte din ziua de 24 septembrie.

În ziua de 11 octombrie, folosindu-se de manevra Batalionului 9 vânători de munte, a trecut Someşul şi a atacat pe la sud-est Gilăul reuşind să cucerească şi să cureţe complet partea de sud a satului, producând inamicului pierderi grele şi capturând mult material şi subzistenţe.

De la Batalionul 9 vânători de munte s-a remarcat compania 2, comandată de locotenentul Grad Dumitru. Prin luptele la grenadă şi la baionetă, această companie a fost prima subunitate care a intrat în Gilău, reuşind să ocupe repede partea de nord-est şi nord a satului.

Pentru priceperea şi vitejia dovedită (…), se citează prin ordin de zi pe Divizia 2 munte, locotenent-colonelul Negoiţă Nicolae şi Batalionul 8 vânători munte, precum şi locotenentul Grad Dumitru şi compania 2 din Batalionul 9 vânători munte».

*) Între flancul stâng al Armatei 4 române şi Divizia 2 munte acţiona Corpul 104 armată sovietic.
**)Ordin de zi nr. 77 din 30 noiembrie 1944



paginile 340 si 341 (vol. IV)

Tata a comandat poza în iulie 2001

Ultima poză în care am fost toţi.

duminică, 2 decembrie 2007

Maria Magdalena Bob ( KUKI ) îşi aminteşte

Cu nespusă emoţie, m-am aşezat să scriu câteva cuvinte despre şcoala începutului meu de carieră. Gândurile mele se întorc spre acel septembrie 1972, când, cu lacrimi în ochi şi inima strânsă, am venit la această şcoală, nutrind speranţa întoarcerii noastre la Cluj nu după un trimestru, ci după fiecare zi. „Ziua” şederii mele în Vişeu de Sus a fost ceva mai lungă. Suficientă pentru a lăsa în amintirea mea anii tinereţii mele, a primelor relaţii de muncă şi, ceea ce e mai important, anii în care am încercat să aplic ceea ce am învăţat pe băncile facultăţii.

Mă-ntorc din nou la 1 septembrie 1972, când păşind ca începător pe poarta şcolii, întâmpinată sunt de un om ce venea dintr-un grup de muncitori angajaţi pentru renovare. Era directorul. Un om simplu, modest, angajat permanent, ca şi în acea primă zi când l-am cunoscut, în toate treburile şcolii. Un adevărat enciclopedist căruia-i făcea deosebită plăcere să antreneze în discuţii pe teme profesionale pe toţi dascălii şcolii şi toate astea la câte o cafea, ca şi cum ar fi avut adevărate plantaţii.

În acea primă zi, ne-a întâmpinat cu versurile lui Coşbuc care, pentru mine, şi acum, au o semnificaţie aparte:

„Dintr-alte ţări de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!”


M-au impresionat atâtea versuri. Aşa de bine implantate într-un moment aşa semnificativ pentru mine atunci, dar şi acum. Am venit!

Primul meu director, care, după câţiva ani s-a pensionat, rămâne mereu tânăr în amintirea mea pentru că aşa este şi constituţia lui spirituală. Întinerea cu fiecare generaţie de dascăli ajunşi sub conducerea lui, cu fiecare generaţie de elevi!

„Ziua” şederii mele în Vişeu a fost de 16 ani. Am asistat la o adevărată transformare a şcolii. Atunci când am plecat, a arătat ca un adevărat cămin în care fiecare dintre noi am încercat să aşezăm tot ce este mai folositor, mai bun, mai util, mai deosebit, încercând să facem din ea un adevărat „centru metodic”, cum ar spune actualii mei colegi.

Sufletul înnoirii îl imprima mica, dar marea noastră directoare, Minerva Trif, care, cu un nesecat dinamism, antrena întregul personal în activitate. A realizat foarte mult într-o perioadă în care, după cum ştim, obstacolele erau la tot pasul.

Această şcoală arată ca un adevărat giuvaier. Păcat că acest giuvaier nu l-am întâlnit acolo unde ani de-a rândul am tânjit să ajung. Păcat că acest giuvaier nu este cunoscut şi de cei care consideră că în acest „nord sălbatic”, cum le plăcea să numească ţinutul de unde am venit la Cluj, hărnicia, ştiinţa, competenţa profesională sunt pe locul I.

Prof. Bob Maria Magdalena
1992

Minerva Trif îşi aminteşte

din Note monografice, 1992
Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus

Anul 1974 avea să devină în viaţa mea profesională un an de cotitură. Era prin a douăzecea (douăzecia) zi a lui februarie când se hotărăşte numirea mea în funcţia de director – urmarea unui şir de întâmplări pe care primul meu director, domnul Dumitru Grad, îl asociază unor evenimente istorice, astfel: „Folosind atmosfera creată, la 11/23 februarie 1866, adversarii săi, cu ajutorul câtorva ofiţeri, l-au silit să abdice. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una dintre cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român.” Şi concluzionează, citându-l pe Bolontineanu:

„Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă.”


Sunt versurile care m-au însufleţit într-o muncă extrem de dificilă şi pentru care nici măcar psihologic n-am fost pregătită de nimeni.

Şcoala era „oaia neagră” a învăţământului maramureşean, era şcoala cu cei mai mulţi „foşti” directori şi simţeam că eram considerată un intrus venit să tulbure liniştea fiecăruia, simţeam că cei mai mulţi nu erau cu sufletul aproape de mine.

În acea zi de 20 februarie mă tulbura încă un fapt care altădată nu m-ar fi sensibilizat. După şedinţă, dl Grad îmi dă în faţa inspectorilor cheia de la birou spunându-mi, primul, „tovarăşă directoare!”.

Ciudat, nu pot descuia uşa. Insist. În cele din urmă, reuşesc. Domnul Grad îmi spune: „Anume v-am dat cheia cu care se deschide cel mai greu, ca să mă conving că alegerea mea este bună. Aţi reuşit.”

Mi-am dat seama că reuşita mea trebuie să fie pe măsura investiţiei morale ce s-a făcut, ceea ce a avut darul să mă încăpăţâneze într-o ambiţie constructivă, cred.

Am înţeles, nu prea greu, că nu se poate reuşi în acţiunile ce ni le propuneam decât printr-o constrângere la bine, care obliga, prin diferite avantaje, toată populaţia şcolii, să accepte de bună voie „jugul civilizaţiei”.

În plan profesional am acordat o atenţie deosebită perfecţionării dascălilor ştiind că nici planurile de învăţământ, nici programele şcolare, nici chiar baza materială a şcolii, nu pot avea asupra elevului o influenţă care să se poată compara cu cea a dascălului.

Nu poţi trăi în colectivitatea şcolară şi să te mărgineşti la ora ta şi la lecţia ta din manual. Este marele adevăr pe care l-am înţeles de-a lungul anilor, din contactul cu oamenii care, voit sau din întâmplare, au devenit cadre didactice ale acestei şcoli.

Treptat, am înlocuit prejudecăţile cu înţelepciunea şi am renunţat la a-i stăpâni pe copii din afară, cu „nuiaua”.

Reuşita profesională în şcoala noastră presupune a nu acţiona asupra copilului cerându-i ceea ce noi am vrea ca el să fie, ci influenţându-l prin felul nostru de a fi.

Anii ce au urmat au fost anii de ascensiune a cultului personalităţii dictatorului de tristă amintire.

Desigur, în condiţiile deosebit de grele ale anilor 1981-1989, cotele exigenţei au scăzut invers proporţional cu ale toleranţei şi îngăduinţei, dar chiar în aceste condiţii adevăraţii dascăli nu s-au dezis de sine, nu s-au lăsat copleşiţi de „indicaţii”, ci şi-au găsit refugiul în munca, mai plină de nerv, durere şi dăruire, cu elevii.

A fost o dizidenţă mută, tacită despre care poate nimeni nu va scrie. Dar noi,dascălii, am simţit-o fără să ne opunem, fără să facem caz de ea. Căci a te opune răului înseamnă nu numai a ieşi în stradă şi a te bate în piept, ci şi această formă voalată, disimulată prin care îl înveţi pe copil să fie cinstit, sincer, generos, omenos, demn. Sădind în sufletele lor demnitate, ne-am păstrat de fapt propria noastră demnitate.

Şi totuşi, lumea nu s-a oprit în loc, nu ne-am pierdut speranţa, nu ne-a învins teama ori frigul de acasă, dar mai ales de la şcoală. Ca director, am făcut eforturi uriaşe pentru a menţine şcoala pe o relativă linie de plutire şi spre a nu o lăsa să alunece în derivă. În tot acest timp, un punct forte l-a constituit unitatea colectivului, coeziunea sa, relaţiile camaradereşti care-l caracterizează. La bine şi la rău, aceşti oameni au fost pentru şcoală, au lăsat o parte din sufletul lor aici, au ţinut la prestigiul şcolii. Aş aminti (cu riscul de a-mi scăpa anumite nume): Bichiceanu Cristina, Bob Maria Magdalena, Ciurtin Florica, Cian Maria, Covaci Ilie, Duma Elena, Frone Aurelia, Griga Valer, Iaţu Iulia, Jurj Ileana, Konradi Mariana, Kovacs Viorica, Lzăr Alexandra, Man Ioan, Oana Eugenia, Ofrim Ilona, Ratin Magdalena, Sasu Maria, Şimon Vasile, Vraja Petru,Vulturar Emilia, Szabo Alexandru.

Anul 1989 ne-a găsit nepregătiţi, trezindu-ne parcă dintr-un lung somn al inconştienţei. Gândurile şi sentimentele s-au răvăşit profund, anunţând o lungă sedimentare.

Oamenii au devenit imprevizibili, uneori demoni, alteori îngeri, sau un amestec disproporţionat dintre aceştia. Istoria a dovedit încă o dată în plus cât de greu e să fii om. Dar şansa o are fiecare.
După o perioadă de penitenţă, am început să ne scuturăm ca după un vis urât şi să ne apucăm de treabă. Ar fi păcat să pierdem pariul cu noi înşine şi să facem mai rău din conştiinţă şi în libertate decât ceea ce am făcut înainte, sub ameninţare şi în silă.


Copiii handicapaţi, instituţiile care se ocupă de pregătirea lor şi-au recăpătat (dobândit) statutul corespunzător şi lucrurile astfel aşezate au şansa să ducă la rezultate bune. Avem încredere în oameni şi în puterile lor sufleteşti.

Director: prof. Minerva Trif

Toderică îşi aminteşte IV

În septembrie 1952, este numit director la nou înfiinţatul liceu din Vişeu de Sus – ŞCOALA MEDIE DE 10 ANI.

Cei veniţi din alte localităţi au fost cazaţi la un internat improvizat într-o fostă sinagogă. Erau acolo elevi români, ucraineni, maghiari (veniţi de la Borşa). Aproape în fiecare seară, directorul liceului era prezent în internat, supraveghea programul şi rămânea cu noi la poveşti, multe dintre acestea având ca tematică întâmplări de pe front.

Îmi amintesc un episod din luptele purtate de compania pe care o comanda pentru eliberarea localităţii Gilău, în 1944. Înaintarea companiei pe dealurile din jurul Gilăului a fost oprită de un bombardament puternic al unităţilor germane. Explozia unui obuz în apropierea punctului de comandă, l-a azvârlit şi pe comandant într-o groapă unde a rămas cava vreme, crezând că e mort. La un moment dar a înţeles că, de fapt, gândeşte şi simte durere şi o greutate ce-i apasă corpul. Însemna că nu e mort. A început să se mişte şi s-a pomenit eliberat din apăsare. Mare i-a fost mirarea când şi-a dat seama că greutatea ce-l apăsa nu era pământul, ci corpul ordonanţei sale, un ostaş tot din Săcel, cu numele Bizău Gavrilă Micu. Acesta l-a trântit în groapă şi l-a acoperit cu corpul său pentru a-l apăra. Au fost răniţi, dar au scăpat cu viaţă!

S-au întâlnit de mai multe ori în anii care au urmat războiului. Ultima revedere dintre comandant şi ordonanţă s-a petrecut în luna septembrie 2000, cu ocazia înmormântării unchiului Ştefan Grad. A fost o scenă foarte emoţionantă la vederea celor doi camarazi de luptă, ajunşi la aproape 90 de ani, îmbrăţişându-se pentru ultima oară.

Acum s-au întâlnit pe un alt tărâm!

prof. Teodor Grad

Toderică îşi aminteşte III

Tot în perioada în care a fost director la Săcel, amintesc preocuparea pentru crearea unor condiţii bune de învăţare tuturor copiilor de ţărani din Săcel. În acest sens, este de menţionat realizarea unui INTERNAT ŞCOLAR, primul de pe Valea Izei, prin reamenajarea spaţiilor din fosta clădire a Jandarmeriei. S-au făcut dormitoare, sală de mese, bucătărie etc. Aici au fost cazaţi circa 50 de elevi din Săcel, Săliştea de Sus, Bocicoel şi Borşa care frecventau cursurile şcolare la Săcel.

Întrucât bucătăria internatului nu avea cuptor, pâinea era coaptă în gospodăriile părinţilor, prin rotaţie. Se mânca pâine albă, văzută şi gustată pentru prima oară în viaţă de către cei mai mulţi copii din această zonă. Apoi, diferitele feluri de mâncare preparată şi servită copiilor a schimbat, în mare măsură, meniul tradiţional aici – mămăligă cu brânză şi cu lapte.

Aceste schimbări s-au lăsat însă şi cu surprize. Aşa bunăoară, după o mâncare preparată din spanac, necunoscută până atunci în comună, mai mult de jumătate din elevii interni au făcut diaree şi, în ziua următoare, în jurul şcolii şi a internatului era plin de murdărie.

Parcă aud şi acum vocea răstită a directorului şcolii care întreba: „Ce-i cu paznicii ăştia în curtea şcolii?”

A găsit vinovaţii şi i-a sancţionat pe bucătăreasă şi, atenţie!, pe învăţătoarea Maria Badea, viitoarea lui soţie, care răspundea de administraţia internatului.

Mai târziu, această întâmplare a devenit motiv de amuzament pe seama „paznicilor” şcolii.


prof. Teodor Grad

Toderică îşi aminteşte II

În anul şcolar 1949-1950, ca director al şcolii, avea, şi atunci, obligaţia de a preda câteva ore la clasă. Şi-a luat ore de matematică la clasele a V-a şi a VI-a. Se manifesta cu severitate şi exigenţă atât în ceea ce însemna pregătirea şi predarea cunoştinţelor, dar şi în privinţa însuşirii acestora de către elevi. Se remarca prin tact pedagogic şi spirit de dreptate şi adevăr, calităţi care i-au asigurat stima şi aprecierea elevilor, a părinţilor.

Rareori îşi ieşea din pepeni şi recurgea la măsuri de corecţie. Aşa s-a întâmplat că, la o oră de matematică, majoritatea elevilor nu şi-au făcut tema şi astfel s-a ajuns la tratamente ce s-au lăsat cu plânsete. Pentru a restabili buna dispoziţie în clasă, avea obiceiul să apeleze la poveşti. Şi aşa, elevii treceau de la plâns la râs.

Îmi amintesc că, într-un astfel de moment, când el a început cu: „A fost odată un moş şi-o babă”, un elev „mai hâtru, bun de glume” a replicat imediat: „S-a c… la tine-n barbă” stârnind explozii de râsete şi veselie în clasă, dar şi spaimă.


Contrar aşteptărilor noastre, elevul nu a fost pedepsit, ba i s-a spus că rima este bună şi că ar putea deveni poet. Elevul s-a ruşinat totuşi şi s-a scuzat precizând că l-a confundat pe director cu tatăl lui care, tot aşa, începea poveştile, seara, înainte de culcare.

Tot acest şcolar, Grad Ioan al Morarului, la o oră de limba română la care asista şi directorul şcolii a făcut mai multe dezacorduri în exprimare. La sfârşitul orei, directorul i-a cerut să spună un substantiv de genul neutru. Fără să stea prea mult pe gânduri, elevul a răspuns: „un ţap, două capre”, ceea ce l-a făcut celebru pentru mulţi ani de zile.


prof. Teodor Grad

Toderică îşi aminteşte I


Imediat după război, în toamna anului 1945, revenit de pe front la Săcel, a început campania de recenzare a copiilor de vârstă şcolară, în scopul reluării activităţii şcolii în limba română ( în perioada sept.1940 – iunie 1945, în Săcel, ca şi în celelalte sate din Maramureşul istoric, se învăţa ungureşte).

Ajutat de autorităţile locale şi de preoţi - mai ales de preotul Ioan Găzdac - de cadrele sanitare ( între care Ioana Grad a avut un rol important ) şi de unele familii mai „răsărite”, a reuşit să reorganizeze învăţământul primar cu câte o clasă în fiecare an de studii, precum şi o clasă de gimnaziu în care a înscris elevi de clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a la care s-a lucrat simultan.

Numit director al şcolii, a trebuit să se ocupe foarte serios de încadrarea învăţătorilor şi profesorilor care să lucreze cu elevii şi, totodată, să asigure condiţiile materiale necesare funcţionării normale a şcolii. Ţinând seamă că, după război, aici domnea o „sărăcie lucie” şi că noua guvernare adusă la putere nu avea bani, a înţeles că greul pentru asigurarea acestor condiţii cade tot pe umerii sătenilor. A apelat la oameni, a ştiut să le vorbească şi să-i mobilizeze la renovarea celor două localuri de şcoală existente, la igienizarea spaţiilor de învăţare, la repararea mobilierului şi tot sătenii au aprovizionat şcolile cu lemne de foc în perioada de iarnă.

S-a făcut remarcat prin spirit de iniţiativă, de organizare şi conducere. A manifestat chibzuinţă în luarea deciziilor şi a urmărit cu perseverenţă finalizarea lor în interesul comunităţii locale, nu a urmărit niciodată interese personale sau clientelare.

Se poate afirma cu certitudine că a fost primul intelectual din Săcel care s-a implicat cu pasiune în viaţa satului şi a avut o contribuţie deosebit de importantă la îndrumarea populaţiei, a tineretului în special, pe calea culturii şi civilizaţiei.


prof. Teodor Grad

Doamna Mimi


Text publicat în "Universul şcolii", noiembrie 2003

Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Şi era calmă. Şi ne privea îngăduitoare…

Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi trebuia să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă ca alţii de vârsta mea…

Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “ Ştiu că uneori era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.

Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“

Se pare că s-a ales ce trebuia. Sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.

Poate că severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor.

Mama a venit în Maramureş în anul 1947. Absolventă a Şcolii Normale din Brăila, a lucrat câţiva ani la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. Acolo, şi-a întemeiat o familie în care nu numai soţul, Dumitru Grad, era învăţător. Cumnata, Maria Moţ, era învăţătoare. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte şi cum să devină oameni pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.

Într-o frumoasă zi de primăvară, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.

(august, 2003)

luni, 12 noiembrie 2007

Ultima parte a memoriilor tatălui meu

1974 – 19..

După pensionare am mai insistat ocazional pe lângă cine m-am priceput şi care a vrut să mă asculte pentru a sprijini în continuare prin aprobare de credite etc. în vederea definitivării lucrărilor atacate, dar nefinisate, precum şi alte lucrări încă neîncepute.


La Ziua Învăţătorului, colegii la adunarea festivă mi-au trimis flori prin pionieri, m-au felicitat, oficialii au adus laude şi mulţumiri etc. (fel de fel de... nimicuri)

La masa comună organizată la şcoală mi s-au oferit cadouri, amintiri... Apoi viaţa îşi urmează cursul.

După doi ani, când împlineam vârsta integrală de vechime şi dreptul de a suplini timp de 4 luni într-un an şcolar, am încercat experienţa de a face pe educatorul în aceeaşi unitate de învăţământ. Experienţa a fost utilă, dar nu şi plăcută. O parte dintre „foşti” voiau să ştie dacă în orele de program stau cu elevii sau fumez în sala profesorală. N-am reuşit să le fac bucuria de a demonstra lipsa de punctualitate.

Clasa la care am lucrat era o „adunătură” de elevi noi cu care nu ne cunoşteam şi care în general s-au adaptat anevoios în noul tip de şcoală, pentru ei. Din principiu (!), din instinct (!) sau pur şi simplu că nu le place educatorul, mi-au jucat destule feste. Elevilor mici (poate şi mai mari) nu le place să lucreze cu oameni în vârstă, cu ochelari, care se mişcă mai încet... Nu am reuşit să realizez atât cât aş fi dorit, cu tot efortul depus. Nu ştiu dacă un altul ar fi reuşit mai mult, dar s-ar putea.

Am fost uneori solicitat să stau de vorbă cu elevii despre participarea ostaşilor români la războiul antifascist şi antiimperialist. Asemenea solicitări mi s-au făcut şi cu ocazia Zilei Victoriei din 9 Mai... sau sporadice prezenţe în prezidiul unor adunări festive.

O contribuţie modestă îmi aduc în calitate de preşedinte al comisiei de cenzori la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor.

De asemenea am contribuit modest la clarificarea şi ajutorarea veteranilor de război în obţinerea avantajelor acordate de statul nostru acestor categorii de cetăţeni (spor de pensii, reduceri sau scutiri de taxe la transport pe CFR sau pe mijloace interne de transport în comun).

Pensionarea

De la această dată am mai predat câteva ore de geografie, apoi am intrat în concediu de boală.

Având în vedere că şcoala ajutătoare se va putea descurca şi fără aportul meu de acum încolo, am solicitat aprobarea ieşirii la pensie pe baza art. 7 din lege... cu vechime integrală, la cerere. Cu promisiunile inspectorului general de a-mi susţine cererea, am înaintat-o la Minister. Acesta a răspuns că nu poate aproba asemenea cereri în timpul anului şcolar. Am înaintat un certificat medical. Hârtiile s-au mai plimbat puţin, apoi am primit decizia din care am extras: „Consiliul Popular al Judeţului Maramureş, Decizia nr. 17441. Urmare examinării actelor din dosarul de pensionare înregistrat la cererea 3388 din anul 1974, luna mai, ziua 7 privind pe Grad V. Dumitru... născut la anul 1913, luna septembrie, ziua 20, vârsta 60 ani, având ultima funcţie înainte de pensionare director Şcoala Specială Vişeu de Sus... constată următoarele: vechimea totală în muncă 39 ani... Având în vedere cele constatate, oficiul de pensii în baza dispoziţiilor din Legea nr. 27/1966, admite cererea de pensionare... cu începere de la 1 mai 1974... cu drept de contestaţie în termen de 60 zile... Dată azi, 10.05.1974...”

Cam aici se încheie relaţiile mele cu Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. Inspectoratul Şcolar al judeţului Maramureş îmi comunică Dispoziţia 4885 prin care se desface contractul de muncă cu data de 1 mai 1974.

Demisia

Înainte de înmânarea cererii, am solicitat un moment în care le-am citit din „Istoria poporului român” de la pagina 275. „...Folosind atmosfera creată, la 11/12 februarie 1866, adversarii săi l-au silit să abdice cu ajutorul câtorva ofiţeri. Deşi scurtă, domnia lui Al. I. Cuza a fost însă una din cele mai bogate în înfăptuiri din istoria poporului român...” Cred că merită să adaug că inspectorul era profesor de istorie, iar cererea s-a înmânat în acele zile ale lui februarie, dar anul era 1974.

Juristul a râs, cam amar, apoi m-a felicitat pentru ideea avută. Drept urmare, ei i-au zis o nouă „monstruoasă coaliţie”. Cererea a fost aprobată operativ.


***

Pentru „Termopile Leonida şi apărarea Spartei şi a legilor ei...”, pentru „ostracizarea lui Aristide cel Drept...” pentru alte personaje mitologice şi istorice am devenit incomod pentru unii care ar fi dorit o muncă lejeră, comodă, lipsită de „indicaţii”, iar pentru fiecare mic succes să li se cânte osanale. Incomod am devenit şi pentru cei mulţi „foşti” care ar fi dorit să mai fie. Incomode au fost şi memoriile înaintate, insistenţele depuse pentru urgentarea rezolvării unor probleme grele în calea dezvoltării şi modernizării învăţământului. Incomodă era şi pentru mine vârsta mea şi indolenţa unora... Accidentul de muncă a fost o ocazie care a atras atenţia asupra noastră, iar unii abia aşteptau ghilotinarea directorului. Colectivul de elevi era de altă părere...


Fără tergiversări (aşa a fost mai bine pentru ca să se menţină asemănarea cu ... istoria), Inspectoratul Şcolar a trimis pe inspectorul general adjunct şi inspectorul de rută să execute Decizia nr. 2435/1974 din 20 februarie 1974. Din partea oraşului au venit directorul coordonator şi delegatul (nu preşedintele) comitetului executiv.

Necunoscând mai de-aproape atmosfera din şcoală, inspectorul general adjunct a vorbit cam în doi peri. „Ce-aţi zice de funcţia de director adjunct?” „Aut Caesar, aut nihil”, am gândit şi zis.

„Am ordin să vă aduc elogii din partea Executivului Judeţean.” M-am gândit atunci că dacă şefii aceştia mari nu vin cu acuze şi critici exagerate la lipsurile care mai dăinuie în şcoală, atunci nici eu n-am nevoie de argumente şi dovezi în apărare.

Adunarea cadrelor didactice pentru instalarea noii conduceri s-a desfăşurat în atmosferă de „calm”. Inspectorul general adjunct a spus motivul pentru care se afla printre noi, având ezitări şi căutând să evite eventuala partinitate. În timp ce inspectorul de rută se aştepta să mă refer la „monstruoasa coaliţie”, m-am referit la înfrângerea de la Războieni şi legenda cu Daniil Sihastrul.

Delegatul executivului orăşenesc a adus elogii pentru activitatea depusă. „Directorul Grad este cunoscut în toate localităţile din jur şi este singurul dascăl din Văile Izei şi Vişeului pe pieptul căruia vezi strălucind la sărbători «Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară» pentru activitatea sa din timpul războiului pentru eliberarea Transilvaniei. Noua directoare şi-a stăpânit greu emoţiile luând cuvântul, în timp ce între colaboratoarele dintru începuturi se mai ştergeau şi lacrimi. Cu urările de succes pentru noile numite, cu angajamentul de a ajuta pe cât posibil la dobândirea unei experienţe mai bogate, am încheiat şi această etapă.

Redau mai jos în extras dispoziţia Inspectoratului Şcolar: „Dispoziţia nr. 2435/1974. Inspectorul şcolar general al Inspectoratului Judeţean Maramureş, având în vedere referatul din 18 II 19 întocmit de Tov. Bălăneanu Alexandru – inspector şcolar, prin care propune eliberarea, la cerere, a Tov. Grad Dumitru din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare din Vişeu de Sus, văzând cererea Tov. Grad Dumitru înregistrată şa nr. 809/18.02.1974... în baza art. 55... dispune: Art. 1 Tov. Grad Dumitru se eliberează, la cerere, din funcţia de Director al Şcolii Ajutătoare Vişeu de Sus, pe data de 20 februarie 1974. Cu aceeaşi dată trece pe post de educator la Şcoala Ajutătoare Vişeu de Sus... Art. 2 ... Baia Mare 20.02.1974. Inspector general profesor Andrei Bălan”

Incidentul


Colegul nostru, cu experienţă multilaterală, maistrul care făcea lucrări de atelier cu elevii, şi-a confecţionat un fierăstrău circular cu piese importate din URSS. Acesta era bun pentru confecţionat şipci, pentru tăiat lemne mai uşoare, etc. În oraş, la un moment dat, nu mai era cine să taie lemne la instituţii. Noi am considerat că acel circular la confecţionarea căruia s-a consumat şi timp plătit de noi, ar putea tăia deşeuri de fag pentru sobele noastre. Portarul nostru avea şi calificare de circularist. Într-una din zile când o clasă avea multe ore de atelier, s-a hotărât să se folosească circularul în timpul orelor de atelier. Elevii urmau să aducă deşeuri, să transporte deşeurile tăiate, să servească la mâna circularistului deşeurile spre tăiere. Elevii însă doreau să demonstreze că ei ştiu să lucreze la circular şi se pare că uneori li s-a permis acest lucru.


În ziua respectivă îmi programasem o asistenţă la orele de atelier. La începutul orei am intrat în atelier. În faţa lui era instalat circularul pregătit pentru lucru. În timp ce în atelier se distribuiau sarcini de lucru, un elev a voit să cupleze circularul la curent, neatent că acolo era portarul care trebăluia ceva. L-am oprit şi l-am dojenit. După un timp, totuşi circularul a fost pus în mişcare.

Cei din atelier îşi vedeau de treabă, dar un elev întârziat care venea de la clasă s-a aşezat la circular şi sub ochii circularistului care l-a aprobat a început să scurteze deşeuri. Din atelierul cu uşa deschisă larg se vedea ce se întâmplă afară. Să strig din atelier la elev să plece de la maşină putea atrage atenţia şi să provoace un accident. Accidentul s-a produs sub ochii mei. Afară era frig. Deşeurile erau cu zăpadă şi gheaţă. Elevul a luat pe mâini câte două mânuşi de lână. Vârful de atac al fierăstrăului a apucat mânuşa care s-a apropiat prea mult, a tras mâna şi a apucat două degete pe care le-a retezat în mânuşă. Circulatorul a fost oprit. A fost chemată salvarea care a transportat elevul la spital, apoi am anunţat procuratura şi inspectoratul pentru protecţia muncii. Au urmat cercetările pentru a stabili vinovaţii.

Cei de la protecţia muncii au stabilit că acel circular improvizat nu asigura nici un fel de protecţie muncitorului şi că lipseau instrucţiunile de utilizare a acestei „maşini infernale” de către elevi.
Noi spuneam: utilajul nu este al şcolii şi nu face parte din dotarea atelierului. Elevii nu au fost puşi să taie lemne cu acest utilaj. Elevul accidentat lipsea de la oră. El nu a ieşit din atelier, ci venea din altă parte. Circularistul, dar mai ales maistrul de atelier au fost consultaţi dacă pot îndeplini aceste sarcini gospodăreşti, fiind serviţi la mână de elevi. În timpul orelor de atelier nimeni n-a dat vreo dispoziţie cu privire la tăiatul lemnelor, această treabă nu făcea parte din obiectivele urmărite de director.


Discuţiile s-au purtat în contradictoriu. „Eu nu sunt maistru. Am fost forţat...” (minţea; lucra de mai mulţi ani pe baza deciziei de numire dată de Inspectoratul Şcolar, decizie acceptată şi niciodată contestată) „Am avut ordin...” (minţea; nu era nici un ordin, nici scris, nici verbal, cu atât mai mult cu cât era vorba de elevi) „Circularul este al şcolii. Aici l-am făcut...” (inexact; piesele componente erau aduse din URSS pe bani proprii, şcoala nu a investit nici un leu pentru confecţionarea lui şi nici nu-l avea în inventar nici măcar ca donaţie sau autodotare). „L-am făcut ca să servească şcoala” (dar şcolii făcea servicii minime, ocazional. Era, totuşi, bun pentru ciubucăreală. Putea produce vergele valorificabile, şipci, etc. sau alte lucruri utile pentru un meseriaş sau produse pentru care contabilul şi portarul găseau cumpărători.)

Dosarul de cercetare al procuraturii nu a fost încheiat. Nu au fost stabiliţi vinovaţii, dar au fost destui care nu cunoşteau nici legile, nici condiţiile în care s-a produs accidentul, nici gravitatea urmărilor pentru sănătatea accidentatului, dar care ar fi dorit să fie ghilotinat directorul şi cât mai repede. De altă părere erau toţi elevii, marea majoritate a cadrelor didactice şi parte din personalul tehnic-administrativ.

Se pare că asemenea accidente de muncă se cercetează şi se implică până la organe mai înalte. De aceea a intrat în funcţie şi Inspectoratul Şcolar Judeţean şi juristul acestui organ... Am răspuns unui chestionar întocmit de Protecţia Muncii. Am răspuns unui chestionar dat de Procuratură. Organele citeau şi voiau să afle dacă mă plâng de lipsa de sprijin şi de greutatea condiţiilor în care ne zbăteam şi nu găseau nici o acuză. „Nu simţi nevoia să te aperi?”, m-a întrebat cineva. „Deocamdată, nu văd acuzele. Când va fi cazul şi va fi necesar, mă voi apăra.”

Memoriile făcute la toate organele, până şi prefectului personal, promisiunile date de organul local şi hotărârile sesiunilor, ori deciziile comitetului executiv votate, aprobate, dar neonorate, fapte la care mă refeream în memorii, puteau fi şi capete de acuzare.

Presiunile interne (bănuiesc) asupra primarului au avut şi oarecare influenţă. De la un timp, aveam impresia că Primăria nici nu-i dispusă să-mi ajute la rezolvarea problemelor dificile. Mai mult, aveam impresia că unele organe de control judeţean erau trimise să-mi facă zile acre, pentru aspecte care nu erau cu nimic mai plăcute în alte instituţii. Un caz e tipic. De la Baza Contra Incendiilor care m-au felicitat şi m-au dat ca exemplu de întocmirea planurilor de evacuare în caz de incendiu (planuri întocmite după concepţia mea care sunt şi azi afişate), a venit unul care m-a amendat tocmai pentru asemenea plan. (Motivul: nu este actualizat. O femeie de serviciu se pensionase, iar alta i-a luat locul.)

După discuţii lungi cu juristul despre toate şi cu inspectorul despre accidente, în care au adăugat că ei n-au sancţionat pe nimeni, mi-a sugerat ideea că poate o demisie ar fi mai potrivită. „Oare, dacă voi demisiona voi fi mai puţin vinovat? Când plecaţi spre Baia Mare? Veţi pleca cu cererea mea de demisie.”

Alte exemple

Într-o programă analitică bătută la maşină găsim cuvântul ergaterapie. Ce-o fi însemnând? Aici în programele acestea sunt mulţi termeni care nu ne sunt familiari. Trebuie căutate explicaţii în altă parte. Dar nicăieri nu găsim asemenea cuvânt. Este compus. Învăţând despre Descartes am citit „Cogito, ergo sum”. Dar „erga”? Mai căutăm, ne mai consultăm, apoi după mai multă gândire: „Dar dacă e vreo greşeală a dactilografei?”… Şi era… Ergoterapie trebuia. Aşa, da. Am înţeles noi. Nu era nici un secret.


***

Localul repartizat şcolii ajutătoare era în poziţia cea mai centrală oraşului. (Vis–à–vis de primărie, între biserica nemţească şi cea ortodoxă, lângă biblioteca raională şi în faţa tribunalului). Pentru poziţia aceasta şi faptul că progresele la studii sunt minore la oligofreni (nu din cauza profesorului), s-au găsit mulţi doritori să lucreze aici: colegi sau colege, mai ales cu catedre în şcolile periferice, pentru a evita deplasările zilnice pe orice vreme, soţii de „şefi”, directori eliberaţi din funcţii la cerere, transferaţi sau apropiere de soţi sau mai ştiu eu ce motive. Foştilor directori eliberaţi sau transferaţi li se acorda prioritate. La un moment dat erau aici circa zece „foşti” directori. Un şugubăţ a zis că e „şcoala directorilor”.


În general, cam toţi aceştia erau mai tineri ca directorul în funcţie. Fiecare avea experienţa mai bogată sau mai puţin bogată şi vederi, uneori altele personale. Se adaptau bucuroşi că au prins un post – cu spor la salar – în loc bun. Cred că se gândeau şi la faptul că directorul în titlu era mai în vârstă şi merge spre pensie şi poate fi moştenit, ori, de ce nu, înlocuit (dacă nu dă randament sau nu mai e pe placul şefilor).

La acest lucru se mai gândeau şi cadre tinere cu pregătire specială, cu calificare specifică acestei şcoli. Acte de indisciplină în grup sau individual nu s-au produs, dar discuţii pe „alături” se duceau. Directorul era şi ironic (însuşire negativă). Discuta despre personaje mitologice care semănau cu unii (fără a nominaliza), făcea comparaţii cu personaje din istoria antică, etc. Era cunoscută replica analfabetului elen care s-a rugat de Aristide să-i scrie numele pe o cărămidă pentru ostracizare. „Îl cunoşti pe Aristide?” „Nu.” „Ce rău ţi-a făcut că vrei să fie ostracizat?” „Nu mi-a făcut nici un rău, dar m-am săturat să tot aud vorbindu-se de «Aristide cel Drept»”.

Odată în preajma unei vacanţe, un grup de dansatoare din colectivul nostru, care se pregătea de o plecare în străinătate cu ansamblul casei de cultură, s-au gândit să propună acordarea vacanţei cu două zile mai devreme. Propunerea a făcut-o unul care se credea mai convingător. La refuzul meu, a zis: „Dumneavoastră vă opuneţi. Nu vedeţi că nu aderă colectivul la părerea Dumneavoastră?” „Eu sunt pus aici să văd dacă se respectă legea. Dacă vreţi, călcaţi voi legea fără încuviinţarea mea. Aveţi curajul? La ce trebuie aprobarea mea? La Termopile, regele spartan Leonida a căzut împreună cu cei 300 eroi. O inscripţie care dăinuie şi azi conţine aproximativ următorul text: «Trecătorule, spune spartanilor că am murit apărând Sparta şi legile ei». Deci, faceţi cum credeţi, iar eu voi face cum cere legea şi regulamentul şcolii”.

Asemenea expresii şi istorioare îi supăra mai ales pe aceia care mai gândeau că şcoala este o instituţie de asistenţă socială pentru cadre didactice.

Şi puţină veselie...

Un mic – hai să-i zicem – incident. Trebuie relatat?... Eram la o oră de muzică. Profesoara îşi programase să-i înveţe pe copii un cântec popular. În text era şi versul „Şi-am zis verde matostat”. Procedând metodic, profesoara cântă întregul cântec, apoi trece la învăţarea textului.

Să se convingă că textul este înţeles de toţi copiii, întreabă (între altele): „Voi ştiţi ce-i matostatul?” „Daaaa!”, răspund în cor. „Cine vrea să ne spună?” „Un copac (!)”, zice un elev şi se uită spre mine. Apoi o mai drege. „E un copac, dar nu prea mare”. Schiţează cu mâna un copăcel… Apoi lecţia continuă. Melodia plăcută, text uşor – poate mai auzit -, cântecul a fost uşor învăţat. La sfârşit de oră l-au cântat în întregime aproape impecabil. După oră: „Dumneavoastră aţi văzut cum arată matostatul?” „Nu” „De unde ştiţi că e o plantă?”… În sala profesorală, în pauză: „Cine a văzut planta numită matostat?” Toată lumea ştia că e o plantă, dar nimeni nu o văzuse. O profesoară care spunea că a cunoscut un geolog ar fi zis că este şi o piatră cu numele acesta… Atunci mergem la dicţionar: „piatră semipreţioasă care se mai numeşte şi jasp”. De plantă nici vorbă.

La cofetărie, la o cafea: „Domnule Huciu, eşti naturalist. Spune ce e matostatul?” „O plantă.” „Cum arată? Ai vazut-o” „Nu. Sunt sigur că e o plantă.” „Descrie-o”. Nu poate…

În altă zi, tot la o cafea, cu un alt profesor naturalist: „Domnule Moraru, ce-i matostatul? O plantă? Ai văzut-o? Poţi s-o descrii?” „Nu.” „Ai văzut-o?” „Păi, cum? Cine n-a văzut-o? Este şi un cântec…” „Tocmai de la cântec ni se trage…”

De vorbă cu un geolog: „Domnule Moldovan, ce este matostatul?” „Noi, geologii, spunem matostat la o piatră verde semipreţioasă, dar se pare că ar exista şi o plantă. Eu n-o cunosc.”

Dacă elevul nu şi-ar fi „corectat” planta făcând-o mai mică, rămâneam cu ce ştiam mai dinainte, că e plantă.

Şcoala Specială Ajutătoare

1967-1974

Localul destinat învăţământului special era o clădire veche (cea mai veche clădire şcolară în funcţie) ce fusese construită pentru şcolarizarea copiilor coloniştilor ţipţeri) în secolul trecut.


Copiii germani erau şcolarizaţi în localuri mai moderne, din apropierea Ţipţeraiului. După primul război mondial, în acest local a funcţionat o şcoală de arte şi meserii inferioară) până prin 1930.

După închiderea şcolii inferioare de arte şi meserii (din motive bugetare de stat), localul a avut diverse întrebuinţări. Un timp, până în 1933 – a fost capelă ortodoxă şi casă parohială. La atribuirea acestui local, aici am găsit o grupă mare de preşcolari, o clasă aparţinând şcolii nr. 7, un curs pentru surori medicale şi sediul Consiliului raional al pionierilor. În condiţiile dezvoltării învăţământului, localului i s-au mai adăugat patru săli de clasă.

În discuţiile purtate cu vicepreşedinta sfatului popular raional care răspundea de problemele de învăţământ, cu şeful secţiei de învăţământ şi cultură, cu alţi factori de răspundere, am acceptat în principiu funcţia de director. După câteva zile sunt întrebat de către vicepreşedintă de ce nu mă apuc de lucru la noua instituţie. Am răspuns: „Aţi dat decizia de numire? Credeţi că pot dispune de credite bancare fără decizie de numire?”

S-a dat decizia. S-a încadrat contabilul şi administratorul. A început acţiunea de organizare. Totul trebuie luat de la început, de la „lingură şi blid”, până la asigurarea condiţiilor normale de viaţă, muncă şi odihnă. Tot necesarul, dar deocamdată pentru 20-30 de copii, a fost asigurat prin împrumuturi, donaţii, transferuri şi procurări din comerţ. Se ştie că acel ce transferă sau împrumută nu dă cele mai bune lucruri. Bugetul repartizat era suficient pentru a acoperi procurări de cazarmament şi alte necesităţi, dar comerţul ridica restricţii: nu accepta plăţi prin virament pentru materiale din fondul pieţii. Era necesară o planificare de sus şi o repartizare, dar din alte magazine en gross. Aceasta ar fi durat peste un an. Anca nu era de acord să elibereze numerar decât cel planificat. Totuşi s-au rezolvat, mai bine sau mai puţin bine. Pentru început, pături de tip cazon, reformate, însă cearşafurile şi feţele de pernă erau noi, confecţionate din materiale cu care ne-a dotat secţia de învăţământ.

Treptat am reuşit să avem cazarmament nou pentru un număr de peste 60 de copii.

Am convenit ca hrana copiilor să fie preparată la cantina liceului, apoi transportată şi servită la şcoala ajutătoare.

O problemă dificilă a fost lipsa apei din şcoală, internat şi curtea şcolii. Trebuia adusă de pe la vecini: bibliotecă, primărie, de pe şantier sau din alte locuri, unde grupul de elevi era tolerat, pentru că erau neastâmpăraţi.

Localul era lipsit şi de instalaţii sanitare. Improvizaţiile erau relativ departe de clădire, în fundul curţii. Ajungerea acolo pe ploaie, ninsoare, ger era o problemă pentru nişte copii handicapaţi în timpul nopţii. Această problemă s-a rezolvat cu improvizaţii primare... oale, căldări, etc.

Rezolvarea problemelor grele se făcea cu oarecare întârzieri, dar nu rămâneau nefăcute: evacuarea din spaţiul şi incinta şcolii a oaspeţilor indezirabili, modificări în structura internă a spaţiului, prin demolări şi reconstruiri pentru a corespunde noilor necesităţi, înlocuirea mobilierului vechi şi în stare de reformă în clase şi internet, dotarea cu cazarmament nou, etc.

Poate nu e lipsit de interes faptul că atunci când s-a dat ordinul de înfiinţare a şcolii nimeni nu ştia – din cei de aici – cum arată sau cum va arăta această instituţie. După ce a început să lucreze, unii i-au zis „şcoala de surdo-muţi”, „şcoala de ajutor” sau, mai rău, având în vedere că unii elevi aveau şi comportamente deosebite, „şcoala de nebuni”. Un funcţionar comunal şi-a adus copilul să-l şcolarizăm noi, deoarece el înţelegea să nu-şi dea copilul la orice şcoală ordinară, ci doar la una „specială”...

Profesoara Gan Elisabeta care îndeplinea funcţia de vicepreşedinte a sfatului raional, înţelegând despre ce este vorba, a adus proiectanţi de la I.J.P. pentru a face măsurători şi a întocmi proiecte de adaptare, amenajare şi modernizare a locului, lucrări executate (proiectele) prin muncă voluntară. Aceste proiecte au servit ca bază unor lucrări executate peste câţiva ani când s-au acordat şi credite bugetare.

Tot organul raional a luat măsuri pentru aducerea comisiei de diagnostic, triere şi orientare profesională, pentru a vedea copiii cu defecţiuni fizice şi intelectuale şi pentru a recruta elevi la şcoala noastră. La comisie nu s-au prezentat decât un număr redus de copii şi mai ales din aceia care nu erau recuperabili nici după ce erau şcolarizaţi la noi... Diagnosticul de oligofren nu spunea mare lucru...

Considerând că problema localului este, pentru moment, rezolvată, că elevii au fost triaţi, mai rămăsese problema cadrelor.


***

Detaşarea sau transferarea de cadre didactice din alte localităţi în a doua jumătate a anului şcolar a fost rezolvată de secţia de învăţământ, pe baza acceptării acestor cadre. Două erau bucuroase, având în vedere perspectiva apropiată a căsătoriei cu soţ din Vişeu. Aceste două cadre (una din Bogdan Vodă şi a doua din Borşa) ar fi cerut transferul sau cel puţin detaşarea din proprie iniţiativă. Alte două colege din Săliştea au acceptat bucuroase transferarea.


Comisia de diagnosticare şi triere care s-a deplasat în zona noastră a selectat circa 24 de copii, pentru clasele I şi a II-a. Pentru aceste două clase de început, aceste cadre erau suficiente. Iată deci că în condiţii încă de bâjbâială am deschis cursurile la 15 martie 1967.

Apreciind că după şapte ani de activitate în sectorul cultural, deci activitate în afara claselor de elevi, amintirile din şcoala normală nu vor fi suficiente pentru a fi un bun metodist, pedagog şi cu nivel de cunoştinţe corespunzător noilor sarcini primite, am studiat regulamente, am căutat lucrări de pedagogie mai nou apărute, mai ales materiale care tratau probleme ale copilului deficient mintal. În acest sens am găsit puţine lucrări...

Am împrumutat un regulament privind funcţionarea şcolilor pentru copii cu deficienţe fizice şi intelectuale. Am căutat să văd modul de organizare a activităţilor la Şcoala Ajutătoare din Baia Mare. Această şcoală nu avea internat. Copiii se odihneau la ora prânzului pe bănci(!) după ce serveau masa. Seara se întorceau la domiciliul părinţilor. Mi-au zis ca faţă de acest aspect noi vom avea un atu... De la serviciul administrativ-contabil am aflat de creditele bugetare anuale, de sumele alocate pentru hrana elevilor, pentru îmbrăcăminte (nimic...), pentru rechizite şcolare şi altele – încălzit, iluminat, curăţenie. Am vrut să cunosc statul de funcţiuni (încadrarea cu personal administrativ-gospodăresc, etc.)...

Am căutat să aflu cum se ocupă de corectarea deficienţelor fizice (sală de gimnastică, aparataj, utilaje speciale). Am dorit să văd cum se ocupă de corectarea deficienţelor de vorbire. Am văzut cabinetul logopedic şi pe profesoara logoped lucrând cu elevii. Cu multă bunăvoinţă mi-a împărtăşit din experienţa ei; mi-a oferit şi un supliment de cunoştinţe pe care nu le posedam.

Din fericire, după nici trei luni de funcţionare a şcolii noastre, în primele zile ale vacanţei de vară, a fost organizat în Bucureşti un curs de zece zile, la care au participat toţi directorii din învăţământul special şi responsabilii comisiilor metodice. Mi-au prins nespus de bine, mai ales lecţiile demonstrative. (bine regizate, dar puţin convingătoare), expunerile plăcute ale unor conferenţiari cu bogată experienţă, dar mai ales am profitat de schimbul de experienţă, prin contactul direct cu colegi cu practică mai îndelungată în învăţământul special. Din păcate, la internatul la care am fost cazaţi, internat al unei şcoli bucureştene, arăta mai rău ca internatul pe care l-am improvizat – pentru început cu lucruri transferate şi reformate de alţii. Mi-a plăcut modul de organizare, de gospodărire şi de convieţuire a colectivului de la şcoala de nevăzători.

Înainte de a câştiga un minim de experienţă, din prima noastră zi de şcoală, am fost puşi pe gânduri. Diriginta de serviciu care a anunţat intrarea în clasă cu clopoţelul şi cu îndemnul de a intra în ordine, a fost înjurată de mamă. Văzându-le modul de comportare şi ascultând relatările unor părinţi sosiţi aici ca însoţitori, am concluzionat că cunoştinţele dobândite în anii de practică pedagogică nu vor fi suficiente.

M-am gândit la Decroly, la metoda globală după care am predat scris-cititul cu abecedarul Dr. Florica Bagdasar, cu mulţi ani înainte, m-am gândit la sistemul Dr. Maria Montessori şi mi-am zis: „Vom vedea!”. Psihologia deficientului mintal al prof. univ. Mariana Roşca încă nu apăruse sau, cel puţin, nu ajunsese la noi.

Copiii triaţi dintr-o primă tranşă aveau deficienţe mai grave (unii) decât puteam noi şcolariza. Un elev considerat de comisie ca fiind bun pentru clasa a II-a, la sfârşitul anului l-am trecut în clasa I în loc de a III-a. Csatari Ildiko, căreia nici nu-i crescuse păr pe cap şi nu articula cuvinte inteligibile, după luni de zile a reuşit să-şi strige pe nume vecina de pat care o ajuta să se servească (Ilista în loc de Ilişca...). Din trei fraţi veniţi din Bogdan Vodă, două surori păreau recuperabile, dar aveau vicii de comportament, însă fratele mai mare era schizofren.
Am conchis că diagnosticul dat de comisie de „oligofren” sau „retardat” era cam puţin zis pentru a avea în vedere o clasificare, grupare sau orientare...


În al doilea an şcolar (dacă un ultim trimestru din anul anterior poate fi socotit an şcolar) am avut şi clasa a III-a. Am mai primit şi alţi copii, atât pentru clasa a III-a, cât şi pentru primele două. Între aceştia erau din cei cu deficienţe de vorbire, hipoacuzici, dar mai toţi cu tulburări de comportament. Uneori când nu reuşeai sa le captezi atenţia, unii se culcau în bănci sau se apucau de mâncat zgomotos, ori fredonau o melodie numai de ei ştiută, ori plecau afară fără să întrebe pe cineva... În curte se tăvăleau pe jos. Într-o parte a curţii era praf de cărbune rezultat din combustibilul consumat. Acolo era loc de tăvăleală pentru unii, în ciuda insistenţelor noastre şi a încercărilor de a-i „educa”. Se murdăreau ca bivolii şi în băltoacele ce se formau după ploaie...

Se pare că elevii cu tulburări de comportament au fost trimişi la noi la insistenţele unor cadre didactice din învăţământul de masă care i-au prezentat comisiei pentru a-şi face un pic de curăţenie în clasă, pentru a scoate din colectivul lor pe cei ce deranjează lecţiile. Printre aceştia se găseau şi din cei cu „apucături” de vagabondaj. Deseori ne pomeneam fără câte unul-doi în şcoală şi trebuia să mai facem apel şi la organele de poliţie pentru a ne ajuta să-i găsim. Plecările unora erau favorizate şi de unii şoferi care „erau duşi” de fabulaţiile copiilor şi-i duceau la „cerere”...

Dintr-o deficienţă de supraveghere era să se producă un accident cu urmări foarte grave. Lăsaţi nesupravegheaţi, câţiva elevi, zişi bolnavi, se hârjoneau în dormitor. Internatul fiind în plin centru, pe geamuri se vedea primăria, biserica (vecine), iar sub zidurile şcolii trecea artera principală de circulaţie. Era ziua când avea loc căsătoria primarului. Înghesuindu-se pe geam să vadă nunta, o elevă a fost dezechilibrată şi a căzut de la etaj în stradă. Din fericire, în cădere n-a lovit pe nimeni, iar eleva a aterizat în picioare ca şi în situaţia că ar fi dorit acest lucru. Contactul cu trotuarul nu a fost prea violent. S-a produs o simplă fisură de calcaneu. Noroc?...

După ce i-au fixat piciorul în aparat ghipsat, trebuia s-o luăm acasă. Putea frecventa cursurile. Tot colectivul s-a opus. Se susţinea ideea de a fi trimisă acasă şi a nu mai fi primită la şcoală. Personal am avut părerea că eleva trebuie să fie văzută în colectivul şcolii, chiar dacă mai târziu vom lua şi alte măsuri. Acest lucru l-am simţit necesar. Deoarece nefiind văzută după ieşirea din spital, s-ar fi afirmat că a murit, fapt ce putea fi combătut doar de ea.

***

În primii ani am predat pe materii la toate clasele. Mai târziu. La clasele I-IV a predat un singur învăţător, ca în învăţământul de masă, predarea pe materii fiind practicată la clasele V-VII.
Pentru corectarea unor deficienţe s-au organizat grupe aparte cu care au lucrat persoane cu pregătire corespunzătoare (începând din al treilea an al existenţei acestei şcoli). Pentru corectarea deficienţelor de vorbire (CDV = logopedie) ne lipseau materialele ajutătoare specifice (sonde, spatule, oglinzi logopedice, planşe). Pentru deficienţii de vorbire, datorate şi hipoacuziei, nu dispuneam de proteze acustice. La toate aceste lipsuri trebuie să mai adăugăm şi lipsa unui îndrumător al muncii logopedului. În toată regiunea se găsea un singur exemplar la Gârdani.


Avea peste optzeci de pagini dactilografiate. L-am împrumutat pentru a-l copia. Operaţiunea trebuia făcută cu mare atenţie deoarece o singură literă schimbată strica tot înţelesul sau rămâneau de neînţeles termenii specifici care nu ne erau familiari sau care ne erau complet necunoscuţi. Când, în sfârşit, am primit ceva cadre cu specialitatea „psiho-pedagogie specială”, am confecţionat oglindă logopedică, am făcut rost de unele planşe, această activitate a dat roade ceva mai vizibile.

Pentru corectarea deficienţelor fizice (mai frecvente: cifoză, scolioză, lordoză, picior plat) au fost utilizaţi profesori de educaţie fizică. Aceştia erau pregătiţi pentru această muncă. Am creat şi amenajat, cu timpul, sala de gimnastică, dotată cu aparataj corespunzător.

Corectarea deficienţelor fizice sau gimnastica medicală şi corectarea deficienţelor de vorbire făceau parte din munca specifică cu această categorie de elevi. Dacă activitatea de gimnastică medicală şi activitatea în cabinetul logopedic si-au găsit cu timpul o rezolvare satisfăcătoare, problema igienei corporale a fost greu rezolvată şi numai după ani de „suferinţă”. Şcoala şi căminul nu dispuneau de apă curentă. În incinta şcolii nu exista nici o sursă de apă. Apa necesară era transportată cu căldări de la diferite surse din oraş, de la vecinii care îngăduiau grupuri zgomotoase de copii să le calce gospodăria. Aprovizionarea aceasta nu era lipsită de riscuri (accidente de circulaţie, infectarea sursei de apă sau a celei transportate). Elevii practicau spălatul în lavoare (alte riscuri).

Problema igienei corporale şi a igienei în ansamblu a rămas în suferinţă mai mulţi ani în şir. Baia corporală – necesară cel puţin o dată săptămânal – după doi ani de tărăgăneală s-a putut realiza în înţelegere cu secţia de gospodărie comunală, contra cost, în timpul când populaţia oraşului nu aglomera localul. Într-o cabină cu o vană intrau 2-3 elevi în tură. Acest deziderat – baia corporală – a putut fi rezolvat abia după preluarea vechiului local ce a servit ca internat pentru liceu şi pentru care s-a construit un nou local cu condiţii moderne.

Pe măsură ce şcoala se dezvolta, în aceeaşi măsură se năşteau alte probleme ce-şi aşteptau rezolvarea. Acestea se rezolvau din mers. Bunăoară când numărul sălilor de clasă a devenit insuficient pentru clasele de elevi ce urmau să fie şcolarizaţi, au fost necesare restructurări în interiorul aripii noi a şcolii. Sălile mari au fost despărţite prin zidiri noi şi create săli pentru efectivele cuprinse în clase specifice.

Lucrările de amenajări şi restructurări a localului au început în timpul vacanţei de vară, dar unele au întârziat până la întoarcerea elevilor din vacanţă. Constructorii se serveau de elevi în timpul lor liber pentru a îndeplini anumite servicii (transportul cărămizilor la etaj, amestec la mortar, transport mortar la locul de construcţie, etc.) Bine înţeles că elevii priveau la ceea ce se face acolo, dar, când zidarii erau plecaţi, unii elevi s-au apucat să zidească – fie şi numai câteva cărămizi – şi să folosească mortar. Neînţelegând ei destule, au introdus cărămizi în coşurile ce se construiau, turnând şi mortar peste ele. Acest lucru nu a fost observat. Când a venit vremea frigului şi, deci, a focului, sobele respective n-au acceptat focul şi tot fumul s-a întors în sălile de clasă. Chemat coşarul să vadă ce s-a întâmplat, a folosit toate metodele pentru a elibera trecerea fumului. S-a ajuns la bila metalică. Cărămizile au rezistat, iar coşul a început să crape. A fost demontat în porţiuni mici, pe unde s-a scos umplutura, „opera elevilor constructori”, apoi s-a refăcut. Am aflat apoi şi cine au fost „zidarii voluntari”.

Din acestea şi din multele cazuri asemenea am înţeles că aceşti copii nu pot fi lăsaţi singuri mai mult timp. Şi regulamentul de funcţionare a acestor instituţii stipulează că profesorii care lucrează cu copiii dimineaţa vor preda schimbului de după-masa (educatorilor) colectivele de elevi, care vor rămâne cu ei până seara, când vor fi preluaţi de supraveghetorii de noapte.
Convins că „amintirile” din şcoala normală nu mai sunt suficiente pentru a putea obţine bune rezultate în epoca noastră, cu atât mai mult cu cât era vorba de a lucra cu copii despre care şcoala noastră de atunci nici nu pomenea, am încercat a îmbogăţi cunoştinţele pedagogice, didactice, metodologice, atât în ce priveşte propria persoană, cât şi în ce priveşte colegii de muncă. De altfel şi învăţământul de masă trecea prin transformări, îmbunătăţiri, modernizări.


Predând cunoştinţe de limba română, cunoştinţe despre natură, istorie, geografie, etc., colegii păreau mulţumiţi de obţinerea unor mici succese. Se insista în continuare la cultura intelectuală, sprijinindu-se mai mult pe memorie, lăsând necultivate alte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului. Nu rareori în discuţiile noastre profesionale a trebuit să subliniez că nu avem de gând să facem din absolvenţii noştri „academicieni”, ci oameni capabili să se integreze mediului social şi fizic, pentru a trăi în acelaşi ritm cu acesta. O colegă, pentru a arăta ce bine reţin elevii cunoştinţele predate, insista asupra „caracterului sincretic al folclorului” nostru. I-am explicat că asemenea cuvinte cum este „sincretismul” nu se fixează în vocabularul unor asemenea elevi, doar de la o zi la alta...

Se ştie că folosirea în mare măsură a metodei narative-expozitive, pe baza căreia elevii primesc cunoştinţele de-a gata, fără nici un efort propriu pentru a le cuceri prin activitate proprie creează o atmosferă de pasivitate, moleşeală. Când s-a putut lucra cu clasa, şi nu numai cu individul, am întrebuinţat metoda euristică pe scară mai largă. Elevii au fost puşi să observe obiectele (să le vadă forma, culoarea, mărimea), să le pipăie, să le ridice, etc. Despre cele constatate sunt lăsaţi sau solicitaţi să-şi spună părerile. Obiectele pot fi şi desenate sau imitate (executate din hârtie, lemn, argilă, etc.)

Desigur, încercările noastre erau de natură să lucrăm cu toată clasa, dar la aceşti copii mai ales, acest lucru nu este posibil oricând. Nu toţi au acelaşi ritm, aceeaşi putere de înţelegere, aceeaşi posibilitate de a însuşi deprinderi trainice. Este frecventa necesitate a tratării individuale, dar în acest mod înaintarea este mai lentă. Elevii mai descurcăreţi se plictisesc, obosesc aşteptând după cei mai lenţi, ba îşi caută ocupaţie cu care să-şi umple timpul de aşteptare.

La o oră de limba română (scris-citit) la clasa I, unde m-am dus să înlocuiesc o colegă bolnavă, am început prin a verifica dacă textul lecţiei vechi este cunoscut de elevi şi dacă toţi citesc (mai mult sau mai puţin corect şi curent). Cu unii treaba mergea foarte anevoios. Câţiva mai vioi, care cunoşteau bine literele deja învăţate şi care citeau „pe nerăsuflate” scurtul text al lecţiei, se ofereau mereu să citească atunci când se poticnea câte unul. Oprindu-mă la unul mai mult timp pentru a-l ajuta să se descurce, am avut surpriza să mă pomenesc cu clasa citind, în timp ce noi (eu şi Rostaş) ne chinuiam să citim... un cuvânt. Unul din cei cu tulburări de comportament, care în clasă îşi cucerise rolul de lider, pentru că nu mai era solicitat, a îndemnat clasa să cânte. Şi cei mulţi l-au ascultat. M-am ridicat din banca lui Rostaş şi i-am privit. Cântau „Obladi, oblada...” Ba unul a ridicat mătura de după sobă şi a transformat-o în chitară (nu electrică). M-am întrebat, în gând, ce-i de făcut. Voi ceilalţi, nu ştiţi să cântaţi?” „Ba da!” „Atunci, hai să cântăm cu toţi!” Şi am cântat. Cei ce au organizat „rebeliunea” s-au mirat că n-au supărat pe nimeni în încălcarea programului; s-au potolit. Un anumit număr va rămâne în urmă. Tratarea lor, ţinând seama de individualitatea fiecăruia, nu face posibilă munca colectivă, iar înaintarea e foarte lentă. E necesară o anumită măsură, în funcţie – totuşi – de individualitatea lor. Dar profesorul este acela care va stabili ritmul şi condiţiile concrete în care va munci.

Insistând mult asupra însuşirii a cât mai multor noţiuni, cunoştinţe teoretice, calcule, etc. insistând mult asupra învăţării poeziilor, a memorării unor texte, reguli gramaticale, noţiuni geografice, momente din istorie, reguli de purtare la oră, în recreaţie, în internat, în săli de spectacole, etc., chiar dacă avem impresia că „am realizat” mult, lăsăm necultivate celelalte resorturi psiho-fizice ale vieţii copilului handicapat.

Am socotit necesare acele metode pe baza cărora copilul să fie educat în toate laturile peronalităţii sale. Cunoştinţele teoretice vor avea valoare numai în măsura în care se transformă în deprinderi de viaţă. Integrarea socială este scopul căruia îi sunt subordonate toate activităţile organizate cu elevii handicapaţi.

Pe măsură ce anii treceau, creştea şi numărul elevilor. În creştere era şi numărul claselor de elevi. Între timp am primit şi cadre cu pregătire adecvată – profesori de defectologie (psiho-pedagogie specială), absolvenţi ai facultăţii de Istorie-Filosofie din Cluj. Cadrele didactice absolvente a şcolilor normale sau licee pedagogice se acomodau uşor la această activitate specifică.

Baza materială, din păcate, nu se dezvolta pe măsura necesarului. Dormitoarele erau supraaglomerate. Apa lipsea... Igiena corporală - în suferinţă. Lenjeria spălată în spălătoria improvizată era uscată pe sfori întinse în dormitoare. „Instalaţiile sanitare” (vorba-vine...) nu puteau fi folosite în timpul nopţii. Curtea prea mică pentru populaţia şcolară existentă, cu gropi şi băltoace în sezonul ploios, cu praf de cărbune etc., în vreme secetoasă... Atelier de lucru manual pentru băieţi prin unele clădiri din oraş, iar pentru fete sala de clasă...

O veche construcţie care a servit cândva gimnaziul, apoi după desfiinţarea gimnaziului din motive bugetare, a fost folosită de o unitate de grăniceri, apoi internat pentru liceu, ne-a fost atribuită nouă pentru internat. Cu aceasta am rezolvat multe probleme: instalaţii sanitare cu apă curentă în clădire, spălătorie şi uscătorie pentru lenjeria de corp şi dormitoare, bucătărie proprie şi magazie de alimente, beciuri pentru păstrarea alimentelor, cameră de izolare (infirmerie), sală de mese cu mobilier corespunzător...

Memoriile întocmite şi adresate secţiei judeţene de învăţământ, cât şi Comitetului Executiv Judeţean, au avut drept urmare atragerea atenţiei a organelor judeţene asupra greutăţilor ce au apărut prin dezvoltarea şi încercările de modernizare a învăţământului... Urmarea: noi proiecte de dezvoltare şi amenajări, credite bugetare substanţiale. Mai greu a fost găsirea materialelor de construcţie. S-a creat legătura între cele două corpuri de clădire pe ambele niveluri. S-au construit instalaţii sanitare în corpul clădirii, cu apă curentă. S-a racordat şcoala la reţeaua de apă a oraşului. S-a racordat la canalizarea oraşului. S-a creat reţeaua de (aducţie) conducte pentru racordarea la sistemul de încălzire centrală. A fost reînnoită reţeaua electrică. A fost sporit spaţiul curţii de recreaţie. S-a lărgit spaţiul şi s-a amenajat atelierul de tâmplărie ca şi cel de lucru de mână pentru fete. S-a găsit spaţiu pentru bibliotecă, club şi sala de lectură. Sala de gimnastică a fost dotată şi cu materiale şi utilaje corespunzătoare pentru corectarea unor deficienţe fizice.

Şi, ca de fiecare dată, cum constructorul executa lucrări şi după începerea anului şcolar, deci în prezenţa copiilor, acest fapt ne incomoda. Tranşeele pentru conductele de apă şi încălzire traversau coridoarele, clasele, curtea şi impuneau un anumit grad de sportivitate, cu unele posibilităţi de accidentare.

Lucrări de amenajare, îmbunătăţiri, îmbogăţiri ale sălilor, atelierelor, laboratorului, infirmeriei, cabinetului logopedic, etc. au rămas şi pentru anii următori şi mai sunt poate şi azi, dar condiţii de bază mai omeneşti şi mai corespunzătoare vieţii şi muncii erau de-acum asigurate.

Una din problemele salutare care a fost rezolvată nu din primii ani ai şcolii, ci cu o întârziere remarcabilă a fost aceea a dotării cu credite şi pentru procurarea uniformelor, a îmbrăcămintei. La începuturi, copiii erau îmbrăcaţi cum veneau de acasă, fiecare după „moda” localităţii sau mediului din care veneau. Încălţămintea putea fi: opinci, saboţi, cizme, bocanci, pantofi. Dacă la venirea de acasă mai arătau cumva, după un timp curgeau zdrenţele de pe cei mai mulţi, mai ales că simţeau plăcerea de a călca în băltoace şi a se stropi, ori a se înnegri cu cărbuni...

Îmbrăcămintea nouă, chiar şi dacă la un timp necesita reparaţii, spălare, călcare, dădea un alt aspect exterior şi-i obişnuia să păstreze în stare mai bună cele primite. Acest fapt a contribuit în general şi la îmbunătăţirea disciplinei.

„Şcoala pentru viaţă prin viaţă” este principiul fundamental al metodei Decroly. Integrarea socială este scopul căruia îi concentrăm eforturile noastre în munca cu copiii handicapaţi. Din curiozitate, dar şi datorită faptului că la asemenea treburi nu se ofereau ceilalţi colegi, m-am ocupat de la început de îndeletniciri practice, de formarea unor deprinderi legate de nevoia de a se hrăni, nevoia de a se apăra de intemperii, nevoia de a se apăra contra pericolelor şi de a se sili să muncească solidar cu semenii lui. Folosirea tacâmurilor la masă nu era problemă simplă pentru un debil mintal. Legarea şireturilor sau curelelor de la opinci de asemenea cere o anumită pricepere şi oarecare îndemânare. Curăţirea şi lustruirea pantofilor este pentru oligofren o treabă complexă. Coaserea unui nasture, încheierea nasturilor, îmbrăcarea şi dezbrăcarea cămăşii sau a hainelor de asemenea cer o oarecare deprindere. Pentru unii deschiderea sau închiderea foarfecelui ca şi neputinţa de a coordona mişcările mâinilor cu catifeaua de lustruit pantofii (în loc de mişcarea mâinilor în acelaşi sens, le apropie şi le distanţează, ceea ce nu e totuna) constituie o problemă. Aceste cazuri, mai rare, nu constituie obstacole de netrecut. În general copiii manifestă interes pentru muncă, mai ales când ştiu că rezultatul muncii lor este util.

La un moment dat, pe baza unei convenţii cu o întreprindere de industrie locală, elevii noştri au confecţionat lăzi de ambalaj (din material brut care nu cerea finisare deosebită) pentru produse la export. Când ştiau că în lăzile confecţionate de ei vor fi ambalate mărfuri pentru alte ţări, fiecare dorea să facă mai multe şi le arăta colegilor şi elevilor mai mici.

Deşi unii elevi sau chiar părinţi susţineau că elevii nu trebuie să muncească, cu ajutorul lor am rezolvat numeroase sarcini gospodăreşti – ajutoare la bucătărie, la strângerea mesei şi curăţatul veselei, servitul mesei, stivuirea lemnelor, despicarea lemnelor, aducerea apei din oraş cu oale şi căldări, curăţirea şi nivelarea curţii, astuparea şi nivelarea tranşeelor rămase după întinderea ţevilor de aducţiune a apei sau a căldurii, etc., Se mai credea că acumularea în mintea unui oligofren a unui anumit bagaj de noţiuni, reguli, texte, etc. este un mare succes (este un succes, dar...). Nu se are în vedere că avem nevoie de oameni sănătoşi, zdraveni, robuşti, cu putere de muncă, ceea ce este realizabil, şi nu de „academicieni”, lucru imposibil (din acest material).

La clasele mai mari am folosit un învăţător „multilateral”. El cunoştea tâmplărie mai mult ca alţii, mai ştia ceva tinichigerie, cizmărie, foto, etc. Mare parte din absolvenţii noştri au trecut la profesionala specială, tot la tâmplărie şi zidărie, iar fetele la croitorie.

Când am avut clase care studiau şi elemente de geografie, am predat cunoştinţele respective. Desigur că pentru unii câteva noţiuni de orientare în spaţiu erau necesare şi puţin dificile: înainte, înapoi, la dreapta, la stânga, sus, jos, în faţă, în spate, aproape, departe, etc., apoi punctele cardinale.

După orientare în spaţiu în clasă, în şcoală, în afara oraşului în funcţie de punctele cardinale şi unele repere din tren, am deprins desenarea planurilor clasei, şcolii şi cartierului, apoi după semnele convenţionale şi recunoaşterea pe hartă a acestor semne, precum şi a raporturilor dintre ele. Mergând din aproape în aproape, la departe, de la cunoaşterea clasei, şcolii şi împrejurimile, am trecut la cunoaşterea judeţului. După însuşirea câtorva elemente de geografie fizică generală, câteva elemente despre globul pământesc, latitudini şi longitudini, zone de căldură, învelişurile pământului, apoi continentele, am reuşit ceea ce se mai putea spune „învăţământ spre descoperire”. Prezentând o ţară într-o anumită regiune geografică, elevii deduceau mărimea, prin comparaţie, relieful, după semnele convenţionale, clima, după aşezarea pe glob şi vecinătatea mărilor şi oceanelor, plante şi unele animale în funcţie de factorii cunoscuţi. Profesorului îi rămâne uneori doar să completeze ceea ce nu se poate „ghici” sau să corecteze eventuale erori. Fiind în posesia unor asemenea elemente, ei sunt capabili de a imagina călătorii pe hartă spre diferite zone ale globului... Se înţelege că aceste capacităţi nu sunt însuşite în egală măsură şi de către toţi elevii.

***

Treptat, plecările fără învoire din internat au devenit tot mai rare. Elevi delicvenţi am avut puţini. Unul a trebuit să fie internat într-o şcoală de reeducare.


Greutăţile materiale nerezolvate la timpul respectiv erau sesizate mai mult de noi, care răspundeam de educaţia copiilor decât de ei înşişi. Mulţi dintre ei nu ştiau de mai bine ca la noi.

Cu aparate de radio, cu aparate de proiecţie, cu programe cultural-sportive, cu concursuri între clase, cu vizionarea în comun a filmelor corespunzătoare la cinematograful local, în matinee. Una din „minunile” care a contribuit la alcătuirea unui climat şi mai plăcut în cămin a fost televizorul, procurat prin mijloace bugetare.

Prin Ministerul Educaţiei şi Învăţământului am fost dotaţi şi cu două magnetofoane, folosite la cabinetul logopedic, cât şi în timpul liber, prin derulare de benzi corespunzătoare.

Din fericire, în perioada când condiţiile igienice erau deficitare, n-a apărut nici un caz de epidemie. Singura neplăcere ne-a făcut-o oreionul. Bolnavii au dormit împreună cu cei sănătoşi.