Text publicat în "Universul şcolii", noiembrie 2003
Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Şi era calmă. Şi ne privea îngăduitoare…
Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi trebuia să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă ca alţii de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “ Ştiu că uneori era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“
Se pare că s-a ales ce trebuia. Sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
Poate că severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor.
Mama a venit în Maramureş în anul 1947. Absolventă a Şcolii Normale din Brăila, a lucrat câţiva ani la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. Acolo, şi-a întemeiat o familie în care nu numai soţul, Dumitru Grad, era învăţător. Cumnata, Maria Moţ, era învăţătoare. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte şi cum să devină oameni pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.
(august, 2003)
Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Şi era calmă. Şi ne privea îngăduitoare…
Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi trebuia să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă ca alţii de vârsta mea…
Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “ Ştiu că uneori era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“
Se pare că s-a ales ce trebuia. Sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
Poate că severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor.
Mama a venit în Maramureş în anul 1947. Absolventă a Şcolii Normale din Brăila, a lucrat câţiva ani la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. Acolo, şi-a întemeiat o familie în care nu numai soţul, Dumitru Grad, era învăţător. Cumnata, Maria Moţ, era învăţătoare. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte şi cum să devină oameni pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de primăvară, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.
(august, 2003)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu