Cu nespusă emoţie, m-am aşezat să scriu câteva cuvinte despre şcoala începutului meu de carieră. Gândurile mele se întorc spre acel septembrie 1972, când, cu lacrimi în ochi şi inima strânsă, am venit la această şcoală, nutrind speranţa întoarcerii noastre la Cluj nu după un trimestru, ci după fiecare zi. „Ziua” şederii mele în Vişeu de Sus a fost ceva mai lungă. Suficientă pentru a lăsa în amintirea mea anii tinereţii mele, a primelor relaţii de muncă şi, ceea ce e mai important, anii în care am încercat să aplic ceea ce am învăţat pe băncile facultăţii.
Mă-ntorc din nou la 1 septembrie 1972, când păşind ca începător pe poarta şcolii, întâmpinată sunt de un om ce venea dintr-un grup de muncitori angajaţi pentru renovare. Era directorul. Un om simplu, modest, angajat permanent, ca şi în acea primă zi când l-am cunoscut, în toate treburile şcolii. Un adevărat enciclopedist căruia-i făcea deosebită plăcere să antreneze în discuţii pe teme profesionale pe toţi dascălii şcolii şi toate astea la câte o cafea, ca şi cum ar fi avut adevărate plantaţii.
În acea primă zi, ne-a întâmpinat cu versurile lui Coşbuc care, pentru mine, şi acum, au o semnificaţie aparte:
„Dintr-alte ţări de soare pline,
Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!”
M-au impresionat atâtea versuri. Aşa de bine implantate într-un moment aşa semnificativ pentru mine atunci, dar şi acum. Am venit!
Primul meu director, care, după câţiva ani s-a pensionat, rămâne mereu tânăr în amintirea mea pentru că aşa este şi constituţia lui spirituală. Întinerea cu fiecare generaţie de dascăli ajunşi sub conducerea lui, cu fiecare generaţie de elevi!
„Ziua” şederii mele în Vişeu a fost de 16 ani. Am asistat la o adevărată transformare a şcolii. Atunci când am plecat, a arătat ca un adevărat cămin în care fiecare dintre noi am încercat să aşezăm tot ce este mai folositor, mai bun, mai util, mai deosebit, încercând să facem din ea un adevărat „centru metodic”, cum ar spune actualii mei colegi.
Sufletul înnoirii îl imprima mica, dar marea noastră directoare, Minerva Trif, care, cu un nesecat dinamism, antrena întregul personal în activitate. A realizat foarte mult într-o perioadă în care, după cum ştim, obstacolele erau la tot pasul.
Această şcoală arată ca un adevărat giuvaier. Păcat că acest giuvaier nu l-am întâlnit acolo unde ani de-a rândul am tânjit să ajung. Păcat că acest giuvaier nu este cunoscut şi de cei care consideră că în acest „nord sălbatic”, cum le plăcea să numească ţinutul de unde am venit la Cluj, hărnicia, ştiinţa, competenţa profesională sunt pe locul I.
Prof. Bob Maria Magdalena
1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu